Nu mai este niciun secret că Spania este una din destinațiile noastre de suflet, așa încât în toamna lui 2019 am decis să petrecem o vacanță în Andaluzia, o regiune faimoasă pentru arhitectura în stil maur și mudéjar, dar și pentru grădinile de portocali și dansul flamenco, atât de intens și de pasional. Ne-am gândit că vrem să vizităm în primul rând cele trei orașe principale, Granada, Córdoba și Sevilla, apoi am inclus în itinerariu și Ronda, atrași de imaginile cu celebrul Puente Nuevo și, evident, nu puteam să nu explorăm puțin și Málaga, orașul în care urma să aterizăm și să decolăm la întoarcere. Așa că am planificat călătoria noastră sub forma unui circuit: zbor București – Málaga – București, apoi închiriere de mașină cu preluare din aeroport și mers la Granada, unde urma să stăm 2 nopți, apoi la Córdoba, unde am rezervat o noapte, în continuare Sevilla pentru 3 nopți, Ronda – o noapte și Málaga – ultima noapte.

Mici probleme cu mașina de închiriat

După un zbor de aproape patru ore cu Blue Air, care a decurs foarte bine, ne-am preluat bagajele și am pornit în căutarea punctului de unde să luăm shuttle busul până la biroul firmei de rent a car, acesta nefiind în incinta aeroportului, ci la câțiva km distanță. Am găsit destul de ușor stația microbuzului, am urcat și am primit un bon de ordine de la șofer, iar în câteva minute am ajuns la biroul Centauro, unde, în funcție de numărul de pe bon, urma să ne prezentăm la unul din ghișee pentru formalități și preluarea mașinii. Trebuie să precizez că noi plătiserăm din țară atât prețul pentru închiriere, cât și o asigurare full protection, fiind informați de către furnizor că ni se va bloca o sumă de bani drept garanție pe cardul de credit. Funcționara de la Centauro ne-a propus însă o altă variantă pentru că, după spusele ei, asigurarea achitată de noi acoperea daunele produse în caz de coliziune, dar nu și alte daune cum ar fi, de pildă, o zgârietură a mașinii în timp ce este parcată. Propunerea consta într-o altă asigurare, în valoare de 184 de euro pentru toată perioada, care ar fi acoperit absolut orice eveniment neplăcut; în schimb, nu ni s-ar mai fi blocat nicio sumă pe card. În primele momente, suma ni s-a părut mare, mai ales că deja plătisem din țară peste 100 de euro. Dar, având în vedere că era deja seară, eram obosiți și nu aveam răbdare să stăm și să fotografiem eventualele zgârieturi deja existente pe mașină, după câteva momente de ezitare am optat pentru plata asigurării. În fond, ne-am gândit că ne plătim liniștea, mai ales că funcționara ne-a avertizat că suma pe care ar fi trebuit să o plătim în caz de daună, dacă nu am fi avut această asigurare, ar fi fost de minim 300 de euro. Ceea ce ne-a deranjat a fost că nu am știut de la început, nu apărea nicăieri această informație în condițiile de asigurare, așa că pe viitor ne-am promis să contactăm direct firmele de rent a car și să le întrebăm despre toate costurile, în speranța că vom evita astfel de surprize. Bănuiesc însă că nu numai Centauro procedează așa, de altfel noi am ales această firmă nu doar datorită tarifelor bune, ci și recenziilor pozitive de la clienți. E drept însă că mulți clienți din cei care își preluau autoturismele în același timp cu noi au preferat să nu cumpere asigurarea, pentru că i-am văzut pe unii din ei în parcare, filmându-și mașinile, probabil ca să aibă o dovadă în momentul returnării.

Ar mai fi de menționat că mașina avea rezervorul plin și că ni s-a blocat totuși pe card suma de 68 de euro, urmând ca la predare, dacă returnam mașina cu plinul făcut, să ni se restituie acești bani.

Rezervarea noastră fusese pentru un Fiat 500 Lounge, însă am primit o Skoda Fabia, fapt care ne-a deranjat un pic, dar am trecut repede peste, mai ales că se făcuse deja aproape ora 21 și ne grăbeam să ajungem la hotelul din Granada. Am setat adresa hotelului pe Google Maps și am pornit la drum. Aveam cam o oră și jumătate de mers, afară era întuneric, însă șoselele au fost bine luminate, semnalizate și în foarte bună stare. Călătoria a decurs fără incidente și am ajuns în jur de 22.30 la hotelul Andalucía Center, un hotel de 4* situat pe Avenida de America. Trebuie să spun de la început că, în afară de cazările din Ronda și Málaga, nu am ales hoteluri centrale, ci situate cam la 2-3 km de centrul orașelor, pentru că ne-am gândit că vor fi mai ușor accesibile (nu va fi nevoie să ne strecurăm pe stradele înguste). De asemenea, ne-am gândit că și costurile cu parcarea vor fi mai reduse, deși la Granada am plătit 31 de euro pentru 2 zile de parcare în garajul subteran al hotelului. Oricum, nu am vrut să riscăm să o lăsăm într-un loc nepermis și să ne trezim cu vreo amendă.

Hotelul Andalucía Center ni s-a părut bine întreținut, camerele sunt mari, băile de asemenea (vasul de toaletă și bideul erau într-o zonă separată a băii, despărțite de cadă și chiuvetă de o ușă de sticlă). Vederea camerei noastre nu era cine știe ce, dădea spre o școală, dar nu ne-a deranjat. Singurul lucru care nu ne-a plăcut a fost frigul din cameră. Nu întâmplător am pus în titlul postării „două anotimpuri”, ci pentru că în zilele petrecute la Granada și Córdoba am prins un val de frig și ploi care au făcut ca temperaturile de afară să nu depășească 12-14 grade ziua și 4-5 grade noaptea. Practic, mai frig decât în București. E lesne de imaginat că o noapte petrecută într-o cameră semiînghețată nu e chiar ce ne-am fi dorit, însă, din fericire, situația s-a remediat în noaptea următoare.

A doua zi am luat micul dejun la hotel, care a fost chiar bun, mai ales că aveau inclusiv produse locale precum tortilla (omletă spaniolă cu cartofi și ceapă) sau plăcinta galiciană cu ton. Plus brânzeturi, mezeluri, fructe, iaurt, produse de patiserie etc. Apoi ne-am făcut planul de vizitare. Aveam biletele de intrare la Alhambra cumpărate din țară, cu două luni înainte, de pe site-ul oficial tickets.alhambra-patronato.es, iar intrarea la Palatul Nasrid era programată la ora 16.30. Așa că ne-am propus să vedem în prima parte a zilei Catedrala și Capela Regală și, dacă ar mai fi rămas timp, să ne plimbăm puțin prin cartierul maur Albaicín.

Tur de forță prin Granada și Alhambra

Zis și făcut, după ce ne-am îmbrăcat bine, am pornit pe jos către Catedrală, folosind pentru orientare Google Maps (și întrebând din când în când pe câte cineva, noroc că unul din noi știe spaniolă). Granada nu este un oraș foarte mare, dar locurile care merită să fie vizitate sunt răspândite în mai multe zone: Catedrala, Capela Regală, fosta școală coranică La Madraza și vechiul suk arab Alcaicería sunt în centru, Alhambra – pe un deal accesibil și pe jos, dar mai ușor cu un microbuz sau cu trenul turistic, iar cartierul Albaicín – tot pe deal, vizavi de Alhambra. La cca 20 km de oraș se găsește masivul Sierra Nevada, cu crestele înzăpezite tot timpul anului, aici fiind amenajată și cea mai sudică stațiune de schi din Europa. Granada are și o parte modernă, cu magazine și bulevarde elegante, și este și un important centru universitar, universitatea orașului fiind fondată în 1531 de către Carol al V-lea. Există două posibile explicații pentru numele Granadei: prima susține că vine de la cuvântul „rodie”, granada în limba spaniolă, fruct care se găsește și pe blazonul orașului, iar potrivit celei de-a doua teorii, Granada vine de la vechea denumire maură Karnattah (Gharnāṭah), care poate fi tradusă ca „dealul străinilor”. Aflată sub conducerea dinastiilor musulmane almoravidă, almohadă și nasridă, Granada a cunoscut o înflorire fără precedent în ceea ce privește arta și știința, apoi a rezistat cel mai mult timp în fața eforturilor regilor creștini de a cuceri orașul, până în ianuarie 1492, momentul care marchează sfârșitul celor opt veacuri de dominație maură în Andaluzia.

Drumul până în Piața Isabel la Católica a durat cam 20 de minute. Odată ajunși aici, am intrat mai întâi în Iglesia del Sagrario, unde tocmai se terminase slujba, apoi ne-am îndreptat către intrarea în Catedrală, unde am plătit 5 euro pentru biletul de acces, care includea și audioghid. Catedrala din Granada este o capodoperă a Renașterii spaniole menită să marcheze epoca de dominație a lui Carol al V-lea asupra Europei. Construcția grandioasă poartă amprenta arhitectului Diego de Siloé, care cunoștea inovațiile introduse de Brunelleschi și de Alberti în Italia, și care l-a convins pe împărat să abandoneze lucrările deja începute (inițial proiectul se voia o copie a Catedralei din Toledo) și să înceapă de la zero, într-un stil original, ceea ce s-a și întâmplat. Absida catedralei, cu cele două rânduri de coloane, a reprezentat o soluție revoluționară în acele timpuri și a servit ulterior drept model mai multor catedrale, nu numai din Andaluzia, dar și din America de Sud. Senzația pe care o ai privind cupola este de spațiu nemărginit, iar lumina care pătrunde prin superbele vitralii nu face decât să amplifice această senzație. Al doilea mare artist al cărui nume se leagă de Catedrala din Granada este Alonso Cano, creatorul fațadei cu arcul de triumf triplu, dar și al statuii reprezentând-o pe Fecioara Maria păstrate în Sacristie.

Vizita Catedralei a durat cam o oră, pentru că am încercat să ascultăm toate explicațiile furnizate de audioghid. Apoi ne-am grăbit către Capela Regală, despre care știam că adăpostește mormintele Regilor Catolici Ferdinand de Aragón și Isabela de Castilia. Intrarea în Capelă se face prin Lonja (Bursa), iar biletul costa tot 5 euro, audioghidul fiind inclus. Întrucât Granada a fost ultimul oraș din sudul Spaniei pe care cei doi monarhi au reușit să îl cucerească de la mauri, Regina Isabela a exprimat în testamentul său dorința expresă de a fi înmormântată aici. Așa că printr-un decret regal din 1504 s-a ordonat începerea construcției unei capele adiacente Catedralei, unde, în 1521, au fost transferate trupurile neînsuflețite ale celor doi suverani, din cavoul provizoriu de la Alhambra. Stilul arhitectonic al Capelei este gotic, dar Renașterea își face simțită prezența prin mormintele din marmură de Carrara sculptate în Italia de Domenico Fancelli și Bartolomé Ordóñez, discipol al lui Michelangelo. Ele sunt decorate cu Laocoon și creaturi mitologice, jumătate oameni, jumătate animale, precum și cu îngeri cu înfățișare de fauni, ducând cu gândul la imaginile din sculpturile antice.

Noi am zăbovit cel mai mult în fața tablourilor din colecția de pictură flamandă a Reginei Isabela, colecție începută de tatăl suveranei, Juan al II-lea, și îmbogățită cu ocazia nunții dintre Juana, fiica Isabelei și a lui Ferdinand, cu Filip cel Frumos. Trebuie să menționăm că și Juana și Filip își dorm somnul de veci în Capela Regală.

După cele două obiective ne simțeam puțin copleșiți, așa că am hotărât să facem o pauză scurtă pentru o gustare la Cafeteria Alhambra. Pe lângă clasicele sandvișuri cu jamón y queso, am vrut să încercăm și chocolate con churros, un fel de gogoși care se înmoaie în ciocolată caldă densă. Apoi ne-am hotărât să luăm trenul turistic din Plaza Romanilla (8 euro biletul și 1,5 euro audioghidul), care avea stație și la Alhambra. Deși inițial am crezut că vom ajunge mult prea devreme la Alhambra, nu a fost așa, pentru că am cam alergat prin Grădinile Generalife pentru a fi siguri că nu ratăm ora la care aveam programată intrarea la Palatul Nasrid. Trebuie să spun că, pe lângă biletele de intrare cumpărate din țară, ne-am hotărât să luăm și audioghid, pentru care am plătit la fața locului 6 euro/persoană.

Complexul Alhambra este considerat cea mai importantă citadelă islamică medievală din lumea occidentală, iar ceea ce s-a păstrat din el până în prezent poate fi împărțit în trei secțiuni: Palatul Nasrid, atracția principală, Alcazaba, fortăreața militară, și palatul de vară Generalife, unde sultanul Granadei venea să se relaxeze și să uite de grijile guvernării. După victoria creștinilor asupra musulmanilor, Carol al V-lea, nepotul Regilor Catolici, a decis să construiască un palat renascentist în apropierea Palatului Nasrid, dar, din cauza dificultăților economice și politice, acesta nu a fost terminat. Astăzi el găzduiește Museo de Bellas Artes și Museo de la Alhambra.

Vizita noastră a început cu o plimbare prin grădinile Generalife, al căror nume pare să provină din alăturarea cuvintelor arabe „djennat”, care înseamnă grădină, livadă, dar și paradis, și „al-arif”, adică arhitect sau constructor. Din grădinile medievale nu s-au păstrat decât terasele cultivate de pe deal, acoperite de flori multicolore și pomi fructiferi. Grădinile maure se adresau tuturor simțurilor, fiind amenajate pentru plăcerea de a privi florile și de a le inspira parfumul, de a auzi susurul apei și de a mânca un fruct în timpul unei plimbări agale pe sub copacii umbroși. Ceea ce vedem azi sunt grădini amenajate în secolul al XX-lea, cu un paviment tradițional grenadin, compus din pietre albe provenite din Râul Darro și pietre negre din Râul Genil. Principala atracție a Palatului Generalife este Patio de la Acequia, un bazin lung mărginit de jeturi de apă.

Sigur că cea mai bună perioadă pentru a te bucura de priveliștea grădinilor este primăvara; la sfârșit de octombrie și pe o vreme mohorâtă grădinile ni s-au părut cam golașe. Ne-au mai înveselit însă câteva veverițe jucăușe care făceau giumbușlucuri prin copaci.

Așa că, după o oră și un pic de colindat, făcut poze și urmărit ceasul, ne-am îndreptat către Palatul Nasrid, cu o scurtă oprire în curtea Palatului lui Carol al V-lea, care prin forma sa circulară simbolizează Imperiul Universal.

Construit pe la 1300 pentru Yusuf I și Mohammed al V-lea, Palatul Nasrid reprezintă apogeul arhitecturii maure în Spania. Timp de aproape o oră și jumătate am făcut nenumărate poze și am admirat mozaicurile cu motive geometrice, tavanele cu stucaturi complexe, arcadele sculptate și fântânile nelipsite din patiourile altădată pline de portocali, rodii și palmieri. Tavanul Salonului Ambasadorilor este realizat din peste 8000 de piese de lemn de cedru, care formează șapte benzi simetrice ce se îmbină într-o cupolă în formă de fagure, aluzie la cele șapte ceruri ale Islamului. În Curtea cu Lei pătrunzi printr-o pădure de coloane aurii prin care întrezărești fântâna centrală, al cărei bazin este susținut de doisprezece lei de piatră.

Despre Alhambra se pot scrie pagini întregi și, evident, nu ne-am propus să facem acest lucru. Alhambra trebuie văzută pe viu (nu în fotografii sau videouri), pentru că doar așa îi poți simți farmecul și poți să-ți imaginezi atmosfera magică și senzuală a acestui domeniu din vremea în care era locuit de regii dinastiei Nasrid.

Noi ne-am încheiat vizita cu un scurt tur prin Palacio del Partal, apoi, pentru că începuse ploaia, ne-am grăbit către stația trenulețului turistic. Dacă inițial ne propuseserăm să coborâm în Albaicín și să facem o plimbare de voie pe stradelele sale pitorești, când am început să simțim frigul în oase, am renunțat la idee și am ales să rămânem în trenuleț până la stația Plaza Mariana Pineda, cea mai apropiată de hotelul nostru. Am intrat rapid la El Corte Inglés pentru câteva provizii, apoi am luat un taxi și am ajuns la hotel în jur de ora 19.00, cu ceva regrete că șederea în Granada nu a fost mai lungă.

Córdoba, un oraș plin de farmec

A doua zi, după micul dejun și după ce am predat camera, am pornit spre Córdoba. Drumul a durat în jur de două ore, așa că am ajuns la hotelul Exe Ciudad de Córdoba în jur de ora 12.30. Ne-am cazat, am lăsat mașina în parcarea exterioară și am pornit spre oraș pe jos, nerăbdători să vedem faimoasa Mezquita Catedral. Vremea continua să fie capricioasă, erau și nori și puțin soare, dar era totuși mai plăcut decât în ziua anterioară la Granada. Córdoba este mai mică decât Granada, iar apogeul înfloririi sale a fost prin anii 700-900, când orașul se mândrea cu aproape 1000 de moschei, 600 de băi publice și o universitate de prestigiu. Córdoba a fost cucerită de regele Fernando al III-lea în 1236. Obiectivele sale turistice sunt concentrate în jurul Mezquitei, așa că este ușor să te orientezi în spațiu.

După circa 20 de minute de mers, am ajuns la faimosul Puente Romano, odinioară parte din Via Augusta, care mergea de la Girona la Cádiz.

Nu aveam timp să intrăm la muzeul găzduit de Torre Calahorra, așa că, după pozele de rigoare, am mers să ne procurăm biletul de intrare la Mezquita (10 euro/persoană) și audioghidul (4 euro/persoană). Însă am fost avertizați de la început că diversele secțiuni din Mezquita nu sunt numerotate, așa că e cam dificil să le identifici pe schița pe care o primești odată cu audioghidul. La începutul vizitei am încercat să ascultăm toate poveștile legate de diferitele etape din construcția moscheii, care a fost începută în 785, extinsă în 848 și 961 și apoi dublată ca mărime în 987. Apoi am ales să ne bucurăm pur și simplu de priveliștea pădurii de arcade cu două etaje, în formă de potcoavă, care îți transmit senzația de infinitate. Arcadele sunt susținute de peste 800 de coloane, diferită una de alta, provenite de la construcții anterioare romane și vizigote. Cea mai prețioasă piesă a Mezquitei este nișa de rugăciune, mihrabul, decorat cu mozaicuri splendide și cu inscripții din Coran. După reconquista, Mezquita a fost salvată grație lui Carol al V-lea, care a recunoscut valoarea sa extraordinară, iar între 1523 și 1617 în interiorul său a fost „aruncată” o catedrală în stil renascentist baroc.

Vizita Mezquitei s-a încheiat în celebra curte cu portocali, sub un cer gri, de toamnă autentică. Deși inițial am fi vrut să vizităm și Alcázar de los Reyes Cristianos, ne-am dat seama că grădinile palatului nu ar fi avut niciun farmec pe o astfel de vreme, așa că ne-am gândit că ar fi o idee bună să facem o pauză de masă. Citisem despre un local aflat chiar în capătul faimoasei Calleja de las Flores, o stradelă foarte îngustă mărginită pe ambele părți de case albe decorate cu ghivece de flori. Localul se numește El Abanico (Evantaiul în limba spaniolă) și ne-am decis să îl încercăm, mai ales că între timp afară începuse ploaia și nu mai aveam chef să mai căutăm alte variante. Am găsit loc la o masă înaltă, cu scaune de bar, și am comandat o friptură de vită și o porție de caracatiță la grătar. Am încheiat prânzul cu un desert pe care l-am împărțit, apoi am decis să ne petrecem restul zilei colindând stradelele cartierului evreiesc și aruncând un ochi la vitrinele magazinelor sau prin patiourile caselor.

Córdoba este renumită pentru curțile interioare ale clădirilor, iar în fiecare an, în luna mai, are loc un festival al celor mai frumoase patiouri din oraș, împodobite cu mozaicuri și cu flori de toate felurile, care te îmbată cu mirosurile lor divine. De asemenea, Córdoba are o tradiție îndelungată în prelucrarea pielii, așa că în centrul vechi găsești nenumărate magazine care vând articole de pielărie și chiar și un muzeu dedicat acestui meșteșug. La un moment dat ne-a atras atenția Baños de Santa Catalina, o fostă baie publică, veche de cca 1300 de ani, în care se țineau seara spectacole de flamenco. Interiorul era foarte special, intim, primitor, și parcă, parcă am fi cumpărat și noi bilete, dar reprezentația începea la ora 22.00 și nu prea aveam dispoziția să rămânem în oraș până la acea oră. Așa că în jur de ora 19 am luat un taxi din fața Mezquitei și ne-am retras la hotel. Spre deosebire de Andalucía Center, Exe Ciudad de Córdoba, deși are tot 4 stele, are camerele mai mici și nu ni s-a părut la fel de elegant. În spatele lui se află un supermarket de unde te poți aproviziona sau poți comanda în cameră mâncare de la o tavernă aflată în apropiere, urmând să achiți nota de plată în momentul check-outului.

Din păcate, la Córdoba am avut doar o noapte de cazare, așa că, a doua zi, după ce ne-am luat micul dejun și am achitat taxa pentru parcare de 6 euro, am plecat spre Sevilla, capitala regiunii Andaluzia.

Sevilla: soare, portocali și un minunat spectacol de flamenco

Drumul a fost tot de două ore, însă ne-am bucurat să constatăm că vremea se încălzise, soarele strălucea și scăpasem de senzația neplăcută de frig în oase. Pentru cazarea în Sevilla alesesem hotelul Ibis, aflat chiar lângă autostrada A-4. Hotelul este cotat cu numai o stea pentru că atât camerele cât și spațiile comune au dimensiuni foarte reduse, dar amenajarea este modernă, curățenia este exemplară, iar personalul s-a dovedit extrem de amabil. Clienții pot lăsa mașina în parcarea subterană pentru 6 euro pe zi, o taxă absolut rezonabilă, iar micul dejun este bogat și destul de variat, cu tortilla, brânză, jamón, pâine și croissante calde, dulceață, iaurturi, suc de fructe, cafea etc. Chiar dacă restaurantul e destul de înghesuit (am stat în fiecare zi la o măsuță de bar), când e cald afară micul dejun se poate lua pe terasa micuță, dar cochetă. Noi am încercat restaurantul și în alte două ocazii, mai ales că își făceau reclamă cu bucătăria bazată pe produse organice. Și nu am regretat. Chiar în prima zi de ședere ne-am hotărât să luăm prânzul la ei și am încercat un caldo de verduras (supă cremă de legume) și o porție de pui la cuptor cu cartofi și legume, care a fost chiar gustos. Apoi, într-o seară, am luat o prăjitură cu ghimbir și un vin de portocale, aromat și delicios.

Deși distanța la care se află hotelul față de centrul orașului este de doar 2 km, acest drum nu se poate parcurge pe jos, ci cu autobuzul 28 până la stația Prado de San Sebastián. Călătoria durează în jur de 20 de minute. De la Prado de San Sebastián am ajuns imediat la primul obiectiv pe care doream să îl vedem la Sevilla, Plaza de España, cu pavilionul de formă semicirculară conceput de Aníbal González pentru Expoziția ibero-americană din 1929. Fiecare dintre provinciile spaniole este reprezentată prin plăci de ceramică pictate manual, care formează un brâu, iar de jur împrejurul pavilionului se află un canal de apă care te duce cu gândul la Veneția și pe care te poți plimba cu o barcă închiriată. Peste canal au fost ridicate mai multe poduri, și ele decorate cu ceramică pictată. Ansamblul mixează stilul neorenascentist cu cel mudéjar.

Când am ajuns noi în Plaza de España, atmosfera era una foarte frumoasă, răsunau acorduri de chitară și vedeai turiști plimbându-se cu trăsura, odihnindu-se pe băncile acoperite cu azulejos sau pur și simplu încercând să surprindă frumusețea locului într-o fotografie. Am zăbovit și noi cam jumătate de oră, apoi am luat-o în pas domol către Catedrală, admirând în drum maiestuosul Palat San Telmo, sediul guvernului andalus, și luxosul hotel Alfonso al XIII-lea. Am făcut apoi o oprire pentru o înghețată la Häagen-Dazs și am aflat și cât costă un tur de Sevilla cu trăsura – 45 de euro pentru o plimbare de o oră. Trebuie să spunem că zona din jurul Catedralei este pietonală, doar tramvaiul poate circula pe acolo, și, pe lângă clădirile deosebit de frumoase, poți găsi aici o mulțime de magazine, de gelaterii, poți asculta artiști ambulanți cântând și poți vedea chiar dansatori de flamenco dând reprezentații ad hoc. Ne-am plimbat și noi cât ne-au ținut picioarele, apoi am luat un Uber pentru a ne întoarce la hotel (se pare că tarifele la Uber sunt mai mici ca la taxi, pe noi un drum din zona centrală până la Ibis ne-a costat în jur de 10 euro).

A doua zi de sejur în Sevilla a fost dedicată vizitei la Real Alcázar, mai ales că îl ratasem pe cel din Córdoba. În drumul spre palat ne-am rătăcit un pic pe stradelele din Barrio de Santa Cruz, lăsându-ne furați de peisaj. Această zonă a fost locuită de evrei din 1248, când Sevilla a fost cucerită de la mauri, și până în 1492, anul izgonirii evreilor din Spania. Am admirat fațada edificiului Hospital de los Venerables, un fost azil de preoți, în prezent spațiu de concerte și expoziții, apoi am străbătut Callejón del Agua, stradela care trece chiar pe lângă zidul orașului. La un moment dat am ajuns și în Plaza Doña Elvira, unde o vânzătoare de la un magazin de dulciuri tradiționale ne-a îmbiat să gustăm semințe de floarea-soarelui caramelizate. Într-un final am ajuns la Palat, unde am găsit o coadă serioasă la intrare, coadă care avansa într-un ritm cam lent. Noroc că am fost abordați de două domnișoare care ne-au spus că sunt ghide oficiale și care ne-au propus, nouă și altor persoane din rând, să facem un tur însoțite de ele, contra 25 euro/persoană. Turul era oferit fie în engleză, fie în spaniolă, dura cam o oră, iar la sfârșit aveai posibilitatea să rămâi în grădini pentru cât timp doreai. Nouă ni s-a părut o propunere rezonabilă, așa că am așteptat la umbră (deja afară se încălzise bine, erau în jur de 26 de grade) să se facă ora de începere. Ghida noastră ne-a povestit că palatul din Sevilla este vizitat cam o dată pe an de regii Spaniei și că cele mai vechi părți ale sale datează din timpul dinastiei Almohade. Ceea ce vedem noi în prezent se datorează lui Pedro I, care a ordonat construirea sa în anul 1362, inspirat de Palatul Nasrid de la Alhambra. Un veac mai târziu, regina Isabela I i-a adăugat o aripă și, peste încă un secol, împăratul Carol al V-lea a mai construit un palat pentru soția sa, Isabela de Portugalia. Asemănările cu Alhambra sunt evidente: patiouri cu arcade, stucaturi complexe, cupole din lemn de cedru cu incrustații precum cea din Salón de Embajadores. În Patio de las Muñecas găsim pavilioane sculptate cu spații prin care femeile puteau să privească, precum în haremuri. Grădinile (Jardines del Alcázar), prin care ne-am plimbat după încheierea turului, sunt de-a dreptul încântătoare, cu portocali, magnolii, fântâni și chiar un labirint în care ne-am rătăcit, alături de alți vizitatori.

După vizita la palat ni se cam făcuse foame și ne-am hotărât să căutăm un restaurant de tapas pe Google Maps. Am ales Uno de las Delicias, aflat nu departe de Turnul de Aur, și nu am regretat. Am împărțit 3 sau 4 tapas foarte gustoase, la recomandarea chelnerului, care ne-a spus, printre altele, că localul este renumit pentru tortilla sa.

Și pentru că după masă am prins din nou puteri, ne-am hotărât să traversăm râul Guadalquivir pe podul Isabel al II-lea și să vizităm puțin Triana, cartierul pitoresc unde știam că se află și Pura Esencia, un tablao de flamenco despre care auziserăm numai lucruri bune. L-am găsit ușor și ne-am cumpărat două bilete pentru show-ul care începea la ora 20 (prețul unui bilet a fost de 20 de euro, fiind inclusă și o sticluță de apă sau un pahar de vin). Apoi am mai colindat un pic pe stradele, bucurându-ne de atmosfera locului. Era vineri seara și oamenii începuseră să iasă în oraș, bine îmbrăcați, la terase deja se auzea muzică, impresia generală era de relaxare și veselie.

Spectacolul de flamenco a meritat toți banii, după părerea noastră. Pe scena mică au evoluat un chitarist, un cântăreț (care ne și povestea puțin despre flamenco) și doi dansatori senzaționali, care păreau de-a dreptul în transă atunci când încercau să exprime prin mișcări hipnotice sentimente puternice precum ura, frustrarea, amărăciunea sau durerea. Publicul aproape că nu a respirat timp de o oră, cât a durat spectacolul, iar la sfârșit, am izbucnit cu toții în aplauze cu sentimentul că a fost prea scurt. Artiștii ne-au invitat să facem fotografii cu ei, dacă doream, și am rămas să schimbăm câteva cuvinte cu cântărețul (am avut impresia că era chiar patronul localului) și să cumpărăm CD-ul său cu autograf. A fost o experiență foarte plăcută, pe care v-o recomandăm călduros.

În ultima zi de ședere în Sevilla am vizitat mai întâi Catedrala, cea mai mare catedrală gotică din lume, după cum am citit în pliantul pe care l-am primit odată cu biletul de intrare (biletul a costat 9 euro de persoană și nu am mai luat audioghid). Monumentul este în primul rând faimos pentru turnul La Giralda, ce datează din 1198, din perioada dinastiei Almohade, când a servit drept minaret al moscheii Aljama. Ulterior, începând cu 1403 și până în 1506 pe locul moscheii a fost ridicată Catedrala. În secolul al XVI-lea turnului i-a fost adăugată o clopotniță cu 25 de clopote, iar apoi, o girouetă, de unde îi vine și numele. În vremurile străvechi, muezinul care chema credincioșii musulmani la rugăciune urca în turn călare, pe o rampă special construită, însă turiștii care vor să vadă Sevilla de sus, de la înălțimea de 98 m, trebuie să urce pe jos. Noi am preferat să rămânem la nivelul solului și să explorăm doar Catedrala, mai ales că interiorul este spectaculos. Cei mai mulți vizitatori se înghesuiau să facă fotografii la mormântul lui Cristofor Columb (trebuie să spunem că mult timp s-a crezut că rămășițele exploratorului se aflau în Republica Dominicană, la Santo Domingo, însă, cu ajutorul testelor ADN s-a demonstrat că nu este așa și că adevăratul mormânt se află în Catedrala din Sevilla). În sacristie sunt expuse picturi de Murillo, Zurbarán și Goya și obiecte de cult din aur, argint și pietre prețioase. Realizarea marelui altar a durat nu mai puțin de 35 de ani și a necesitat 2,5 tone de aur adus din Peru și Mexic.

La sfârșitul vizitei ne-am oprit puțin în curtea cu portocali, copleșiți fiind de atâtea splendori. Totuși, nu am vrut să plecăm din Sevilla fără să mai vedem ceva: Casa de Pilatos, un palat aristocratic tipic pentru arhitectura mudéjar (stil propriu Spaniei, care îmbină elemente din arhitectura creștină cu elemente ale arhitecturii musulmane). Casa de Pilatos a fost construită în secolele XV-XVI de către marchizii de Tarifa, iar din secolul al XVII-lea și până în prezent a fost locuită de familia Medinaceli. Există două opțiuni de a vizita casa, un bilet doar pentru parter, și un bilet pentru parter și etaj, de 12 euro, cu mențiunea că vizita la etaj este ghidată și se desfășoară la ore fixe. Noi am optat pentru cea de-a doua variantă și am avut o ghidă bine pregătită, care ne-a spus lucruri interesante despre istoria casei, despre legăturile familiei cu Italia (unul din membrii familiei a fost vicerege de Napoli) și despre operele de artă expuse, printre care statui romane și picturi de Sebastiano del Piombo sau Luca Giordano.

Vizita la Casa de Pilatos a încheiat periplul nostru cultural prin Sevilla, în restul zilei am luat un prânz de tapas la Escalona și am mai bântuit pe străzile din jurul catedralei, până după lăsarea întunericului, pentru că nu ne venea să plecăm din acest oraș minunat.

Din nou pe drum, către Ronda

Ultimele trei zile ale vacanței au fost petrecute mai pe fugă. În ziua următoare am plecat din Sevilla către Ronda, unde am ajuns în jur de ora 14. Aici aveam rezervată o cameră la un hotel de trei stele, bine localizat, Hotel Polo. Ne-am învârtit un pic pe stradelele înguste până am ajuns la el, ne-am cazat, am lăsat mașina în parcarea subterană indicată de recepționer (taxa fiind de 15 euro/zi), apoi ne-am grăbit să ieșim să mâncăm pentru că citisem pe internet că multe localuri se închid între 15 și 19. Am ales Taberna de Almacén, un restaurant aflat aproape de hotel și de centrul orașului (Plaza del Socorro), cu mâncare gustoasă și servire rapidă. Apoi am mai revenit în cameră pentru vreo oră și am ieșit din nou aproape de asfințit, pentru a face un tur de oraș. Ronda este un oraș mic, dar deosebit de pitoresc, datorită așezării sale pe o stâncă înaltă de 100 m, deasupra canionului El Tajo. Partea veche și cea „nouă” a orașului (unde se afla hotelul nostru, dar și cea mai veche arenă de corridă din Spania, ce datează din 1784) sunt despărțite de celebrul Puente Nuevo (construit între 1751 și 1793). Podul este și cel mai fotografiat obiectiv al orașului, pe timp de zi, dar și de noapte, iar lângă el se află un parador unde poți să savurezi o cafea sau o băutură și să te bucuri de panorama incredibilă asupra cheilor.

Ronda a fost adorată de personalități ale secolului XX precum Ernest Hemingway sau Orson Welles, pasionați de corride, dar și de călătorii romantici ai secolului al XIX-lea (tineri din înalta societate a țărilor recent industrializate ale Europei de Nord care veneau să viziteze Grecia, Italia și Spania în căutarea rădăcinilor civilizației). Și nouă ni s-a părut un oraș absolut special, iar a doua zi dimineața, după micul dejun, am pornit în explorarea părții vechi. Am trecut pe lângă Parcul Duquesa de Parcent, am admirat fațada bisericii Santa María la Mayor și primăria în stil renascentist și am ajuns în final la meterezele arabe cu poarta maură și poarta lui Carol al V-lea. Plimbarea a durat în jur de două ore, apoi ne-am grăbit spre hotel, de unde am recuperat mașina și am plecat spre Málaga, ultimul oraș inclus în itinerariul nostru.

Málaga, apoi zborul către casă

După o oră și jumătate ajungeam la hotelul Ibis Ciudad de Málaga, un hotel de două stele la care am mai reveni, cu camere și spații publice moderne și mai mari decât la Ibis Sevilla, și cu o localizare foarte bună, la cca 10 minute de mers pe jos de Catedrală. Parcarea a fost ceva mai scumpă decât la Sevilla (11 euro pentru 24 de ore, pe care le-am depășit, așa că am mai achitat încă vreo 3 euro), dar pentru noi a fost important să ținem mașina într-un loc sigur.

Având la dispoziție doar o seară și dimineața următoare, nu ne-am propus să vizităm niciun obiectiv pe interior, ci doar să ne plimbăm de voie și să simțim pulsul orașului. Am luat un prânz rapid la Gloria Hoyos, un local aflat nu departe de hotel, apoi am mers să admirăm catedrala cu o singură turlă, pentru că cea de-a doua, deși proiectată, nu a mai fost construită. Ne-am plimbat puțin pe Calle Larios, principala arteră comercială, și am băut un pahar de vin la Café Central. A doua zi, când afară temperatura a urcat până la 27 de grade (o adevărată zi de vară), ne-am refugiat în răcoarea din Paseo del Parque, apoi am continuat către mare, pe Paseo Marítimo, o zonă foarte frumoasă, amenajată cu magazine și terase și bordată de palmieri. Am revenit apoi către centru pentru a mai vedea o dată catedrala, am ajuns până în fața muzeului Picasso, apoi ne-am întors la hotel, pentru că trebuia să mergem să predăm mașina și, înainte de asta, să mai punem benzină.

Am povestit la început despre asigurarea full și despre banii blocați pe card pentru plinul de combustibil. Ei bine, trebuie să spun că la predarea mașinii am văzut că inspecția era foarte riguroasă pentru toți cei care nu își luaseră asigurare. În schimb pentru noi lucrurile au decurs foarte simplu: am dat cheile, am semnat pentru deblocarea celor 68 de euro și cam asta a fost… ne-am urcat din nou în shuttle bus și am pornit către terminalul Plecări.

Câteva ore mai târziu, aterizam la București, pe o vreme destul de rece și ploioasă. Însă amintirile din Andaluzia ne vor însoți mult timp de acum încolo. E suficient să deschidem folderul de fotografii pentru a simți din nou căldura soarelui și bucuria de a trăi a spaniolilor. Căci dincolo de catedrale grandioase, palate splendide și grădini de basm, cel mai mult ne-au impresionat starea de spirit a oamenilor cu care am interacționat, amabilitatea și atitudinea lor relaxată, în ciuda greutăților vieții, care cu siguranță nu îi ocolesc nici pe ei.