În luna martie am revenit în vacanță în Malta… după 20 de ani. A fost o călătorie planificată doar cu 2-3 săptămâni înainte, când ne-am trezit pe neașteptate cu posibilitatea câtorva zile libere și ne-am gândit că ne-ar prinde bine o escapadă într-o destinație mai caldă. Prima opțiune a fost Istanbul, dar, într-o seară, mai mult întâmplător, am descoperit niște prețuri foarte bune la biletele de avion către Malta, cu Ryanair, așa că balanța a înclinat rapid către insula cu case de culoarea mierii. În privința cazării, am căutat variante în Sliema, întrucât știam că orașul se află relativ aproape de Valletta și găsești acolo tot ce îți trebuie, de la diverse magazine la restaurante și cafenele, plus o promenadă lungă și foarte frumoasă, paralelă cu marea. Am ales hotelul The Maltese Sun 3*, despre care am citit că este amenajat într-o clădire veche de peste 100 de ani (ceea ce îi conferă un farmec aparte, dar are și unele dezavantaje, după cum voi povesti ceva mai jos). Și, fiindcă zborurile de dus și de întors au fost programate seara, ne-am rezervat și transferuri private de la și către aeroport.

Zborul a decurs bine (cu o mică întârziere la decolare, dar care a fost recuperată pe parcurs), transferul la fel, doar că la sosirea la hotel am avut ceva probleme. Recepția de la The Maltese Sun are program doar până la ora 15, de aceea cei de la hotel le trimit oaspeților pe mail câteva instrucțiuni privind procedura de check-in cu 1-2 zile înainte. Așa că știam codul de acces în clădire și numărul camerei care ne fusese alocată, doar că nu am reușit să deschidem cutiuța în care se afla cheia de la cameră. După mai multe încercări eșuate, am fost salvați de un cuplu de turiști germani care s-a nimerit să ajungă la hotel la fel de târziu ca noi și care ne-a arătat cum să procedăm.

Odată ajunși în cameră, ne-a izbit senzația pătrunzătoare de frig și umezeală. Încăperea părea nelocuită de ceva timp, așternuturile erau jilave și pardoseala extrem de rece. Primul impuls a fost să deschidem geamurile ca să lăsăm să pătrundă aerul de afară, dar, din păcate, era foarte mare gălăgie, iar noi eram obosiți și voiam să ne odihnim. Ne-am dat seama că ferestrele noastre dau spre un soi de curte interioară și că niște oaspeți (bănuiesc că de la clădirea învecinată) aveau chef de vorbă, mai ales că era sâmbătă seara. Așa că noaptea care a urmat a fost lungă și chinuitoare. Practic, nu am apucat să dormim mai deloc, iar a doua zi chiar ne gândeam că nu ne putem petrece următoarele șase zile în aerul acela complet nesănătos. Am început să mă uit pe telefon după alte variante de cazare în zonă, dar mai întâi am zis totuși să încercăm să schimbăm camera, poate vom avea mai mult noroc. Și într-adevăr a fost o idee bună. Yasser, băiatul de la recepție, a fost foarte amabil și ne-a explicat că sâmbătă fusese Saint Patrick’s Day, sărbătoare irlandeză adoptată și de către maltezi, de aceea probabil că vecinii au stat la taclale până dimineața. Oricum, ne-a oferit o altă cameră, cu vedere la stradă și un mic balcon, mult mai luminoasă și în care nu aveai senzația aceea de peșteră. Desigur că nici camera în care ne-am mutat nu era perfectă, clădirea hotelului fiind atât de veche. De exemplu, într-un colț al tavanului se vedeau urme de la o inundație care avusese loc în urmă cu ceva timp. Însă la capitolul curățenie totul era impecabil. Plus că stilul de amenajare cu mobilier masiv și geamuri cu obloane de lemn conferea încăperii o aură romantică.

Bucuroși că am rezolvat situația destul de neplăcută, am urcat să luăm micul dejun pe terasa de pe acoperiș și să ne relaxăm un pic la soare. Bufetul nu este foarte bogat și nu variază de la o zi la alta, însă fetele care serveau erau atât de amabile și vesele încât te contaminau pe loc cu energia lor.

Valletta și satul pescăresc Marsaxlokk

Apoi, tot la sugestia lui Yasser, ne-am hotărât să mergem în Marsaxlokk, un sat foarte pitoresc, unde în fiecare duminică se organizează o piață de pește. Trebuie să precizez din capul locului că Malta se poate vizita foarte bine cu transportul public. Hotelul nostru era foarte aproape de stația Exiles, de unde puteai lua autobuzul către Valletta (13, 13A, 14 sau 16). O călătorie costă 2,5 euro, însă poți cumpăra și un card cu 12 călătorii pentru 21 euro. La intrarea în Valletta se află nu doar monumentala Fântână a Tritonilor, dar și stația centrală, de unde poți lua alte autobuze către diverse puncte de pe insulă (de exemplu, numărul 81 către Marsaxlokk). În fiecare stație este afișat orarul curselor, așa că este foarte ușor să te descurci. Mai mult, în apropierea terminalului sunt amenajate mai multe chioșcuri cu gustări (arancini, pizza, cannoli etc.) și băuturi, ai și câteva bănci la dispoziție, așa că poți lua liniștit o gustare dacă ai ceva mai mult de așteptat până la următoarea cursă (unele autobuze circulă, de pildă, la 30 de minute sau chiar la o oră distanță).

Știam deja că faimoasa Catedrală Saint John nu este deschisă pentru vizite duminica (fiind zi de slujbă), dar am vrut totuși să facem o primă plimbare prin Valletta dacă tot am ajuns la porțile orașului. Și am găsit-o la fel de pitorească pe cât mi-o aminteam, cu străzile sale pavate cu dale, fațadele maiestuoase și grădinile atent îngrijite, dar și cu vederile fabuloase către mare. De altfel, Valletta a fost inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO în 1980 și a fost capitala culturală europeană în 2018. Numită astfel după fondatorul său, marele maestru Jean de la Valette, capitala Maltei este o cetate fortificată ce poartă amprenta cavalerilor ioaniți, care s-au instalat pe insulă în 1530 și au rămas până în 1798, când au fost alungați de către francezi. Periplul nostru a început de la noua clădire a Parlamentului maltez, aflată pe dreapta, imediat ce pătrunzi pe poarta orașului, și a continuat pe strada Republicii, unde se află ruinele Operei Regale, distrusă în timpul bombardamentelor din 1942. Am admirat Palazzo Ferreria, construit la sfârșitul secolului al XIX-lea, binecunoscut pentru balcoanele de lemn, și Biserica Our Lady of Victory, primul edificiu ridicat în Valletta, în semn de recunoștință pentru triumful cavalerilor și al locuitorilor maltezi asupra otomanilor, în 1565. Am ajuns apoi la Auberge d’Italie, construit la finalul secolului al XVI-lea pentru a-i găzdui pe cavalerii din divizia (langue, lingua) italiană. Vizavi se află Palazzo Parisio, care i-a servit ca reședință lui Napoleon timp de șase zile, la începutul invaziei din 1798. Aici s-au filmat mai multe pelicule celebre, printre care și Contele de Monte Cristo. Turul nu putea fi complet fără să admirăm fațada impozantă de la Auberge de Castille, unul din cele mai frumoase edificii din Malta, construit în stil baroc. Acesta se află în cel mai înalt punct al capitalei malteze și, din 1972, găzduiește biroul Primului-Ministru și sediul administrativ al guvernului. După ce am colindat pe străzi, am poposit pe o bancă în Lower Barrakka Gardens, care era aproape pustie, și ne-am bucurat de priveliștea spectaculoasă asupra portului. În mijlocul grădinii se află monumentul în stil neoclasic închinat lui Sir Alexander Ball, care a condus blocada Maltei între 1798 și 1800 și a devenit ulterior guvernator al insulei, între 1802 și 1809. Primul nostru tur de Valletta s-a încheiat cu un cappuccino și o înghețată la Café del Teatro.

În continuare am plecat către Marsaxlokk, unde am ajuns în jur de ora 15, când piața de pește era pe sfârșite și căldura te cam toropea. Evident, am făcut poze cu celebrele bărci colorate luzzu, apoi ne-am plimbat agale pe faleză, admirând mărfurile expuse la tarabe (fructe, dulciuri, obiecte de artizanat) și bucurându-ne de atmosfera tihnită. Yasser ne recomandase și un restaurant pentru prânz, Roots, însă nu ne era foame și am hotărât să mâncăm mai târziu, la întoarcerea în Sliema. Acolo am ales un local cu un nume destul de pretențios – Opa! Mediterranean Fusion, situat chiar în centru (ca mențiune, The Maltese Sun se află în capătul Sliemei dinspre stațiunea Saint Julian’s). Porțiile au fost generoase și servirea promptă, însă preparatele (supă de pește, souvlaki de porc și iepure cu piure) nu au fost extraordinare, așa că în zilele următoare ne-am gândit să încercăm și alte localuri.

Catedrala Saint John, o bijuterie barocă, și Cele Trei Orașe

A doua zi după micul dejun ne-am dus direct la Co-Catedrala Saint John, unde se formase deja o coadă măricică la intrare. Nu făcuserăm rezervare online, dar am avut noroc și am reușit să pătrundem în incintă în cca 20 de minute (nu vreau să mă gândesc cum e vara, în plin sezon). Biletul de acces costă 15 euro/persoană și include și un audioghid, pe care însă noi nu l-am folosit. Construită între 1573 și 1578, catedrala reprezintă un apogeu al stilului baroc, cu un interior opulent, în contrast cu exteriorul mai degrabă auster. De altfel, până la cucerirea Maltei de către Napoleon, era considerată cea mai bogată biserică din Europa. Încă de la primii pași ești uluit de podeaua cu peste 400 de dale funerare care comemorează diverși membri ai Ordinului Cavalerilor. Plăcile de marmură sunt ornate cu diverse embleme, inscripții și motive religioase. Piesa centrală a altarului este o sculptură realizată de Giuseppe Mazzuoli și care reprezintă Botezul lui Hristos, iar de o parte și de alta a navei centrale se află mai multe capele dedicate diferitelor limbi ale cavalerilor, toate foarte bogat decorate.

În criptă (în care noi nu am coborât) se odihnește, printre alții, și întemeietorul orașului, Marele Maestru Jean de Valette.

Dar cel mai important punct de atracție se află în oratoriu. Este vorba de tabloul lui Caravaggio reprezentând Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, realizat în tehnica clarobscurului și singura lucrare semnată de artist. Tot acolo se poate vedea și o altă operă a aceluiași pictor, dar de mai mici dimensiuni, înfățișându-l pe Sfântul Ieronim scriind.

După vizita la catedrală ne-am mai plimbat puțin pe Merchant Street în căutare de cadouri pentru cei de acasă, apoi am mers să ne tragem sufletul în Upper Barrakka Gardens, de unde se pot admira nu doar Marele Port, dar și Cele Trei Orașe. Tot aici, la orele 12 și 16, vizitatorii pot asista la ceremonia tragerii unei salve de tun.

În continuare ni s-a părut o idee bună să luăm ferryboatul până la Cele Trei Orașe. Traversarea durează 15 min, iar biletul dus-întors costă 3,8 euro de persoană. Drumul e foarte frumos, efectiv nu știi la ce să te uiți mai întâi – la mulțimea de iahturi pe lângă care treci sau la splendidele fațade, forturi și turnuri. Odată ajunși în Cospicua, am văzut o reclamă la un tur cu minicarul prin toate cele trei localități, contra 6 euro de persoană, așa că am zis să mergem și noi. E o variantă comodă, plus că beneficiezi și de explicații în limba engleză.

Cele Trei Orașe (Vittoriosa, Senglea și Cospicua) au fost de fapt primele așezări ale cavalerilor ioaniți la sosirea pe insulă. Având deschidere la Marele Port și aflându-se în calea invadatorilor, ele au fost protejate prin fortificații impresionante. După construcția capitalei Valletta și mutarea sediului guvernului de la Birgu (Vittoriosa), cele trei orașe au îndeplinit rolul de centru al activităților navale ale cavalerilor. Tot aici locuiau marinarii maltezi și comercianții maritimi. În timpul dominației britanice, când Marele Port a devenit bază a flotei engleze în Mediterana, mai multe familii de armatori maltezi s-au instalat la Birgu și Senglea, cheiurile au fost lărgite, iar fortul Castell’a Mare (situat în capătul peninsulei) a primit numele de H.M.S. Saint Angelo. Din cauza poziției lor strategice, aproape de instalațiile militare, Cele Trei Orașe au fost violent bombardate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Ziua a doua s-a terminat cu o cină în Valletta, la Pira Maltese Cuisine, unde am comandat supă de pește tradițională, scoici și tocăniță de caracatiță. Un local bun, de recomandat.

Mdina și festa în Rabat

Cea de-a treia zi a fost dedicată orașelor Mdina și Rabat. Am luat autobuzul 202 în direcția Ir-Rabat și am fost suficient de norocoși încât să găsim locuri pe scaune, mai ales că drumul durează cam o oră. Fiindcă era sărbătoare (19 martie – Sfântul Iosif), autobuzul s-a tot umplut de oameni pe parcurs, iar traficul era îngreunat. De aceea am decis, nu fără regret, să nu mai coborâm la Mosta pentru a vizita Domul (pe care îl văzusem în 2004). Ca paranteză, acest lăcaș de cult este faimos pentru că, în anul 1942, o bombă de 500 kg a căzut prin acoperiș în interior, fără a exploda.

Odată ajunși în Mdina, aveam să constatăm că nu putem vizita interiorul Catedralei, pentru că era închisă, așa că ne-am consolat cu plimbarea pe străzi. Situată pe un deal, chiar în centrul insulei, Mdina a fost capitala Maltei din antichitate și până în 1530. Istoria sa bogată își are originile, se pare, cu 4000 de ani înainte de Hristos. Cel mai probabil aici au locuit mai întâi fenicienii, apoi romanii, urmați de arabi, care au rămas din 870 până la cucerirea normandă din 1091. Arabii sunt și cei care au ridicat fortificațiile impresionante ale orașului și au despărțit Mdina de Rabat, aflat în apropiere. Cunoscută și drept „Orașul tăcerii”, Mdina nu are în prezent mai mult de 300 de locuitori, iar suprafața sa de doar 1 km pătrat este înțesată de palate, reședințe nobiliare și biserici.

Legenda spune că Apostolul Pavel a trăit aici după ce a naufragiat în Malta, în jurul anului 60. De altfel, catedrala orașului îi este închinată, iar în Rabat poate fi vizitată și grota în care a locuit.

La recomandarea lui Yasser, ne-am dus la Fontanella Tea Garden, un local cu tradiție din 1975, de pe a cărui terasă poți avea o vedere panoramică superbă asupra bastioanelor. În plus, te poți răsfăța cu diverse gustări reci și sărate, din care eu am vrut să încerc carrot cake și pastizzi. Verdictul: foarte bune amândouă.

După vreo două ore petrecute în Mdina, ne-am gândit să mergem și în Rabat, unde ne-am trezit în mijlocul fiestei organizate în cinstea Sfântului Iosif. Străzile erau acoperite cu confetti, se auzea muzică de fanfară, iar locuitorii și turiștii, cu mic și mare, se bucurau de atmosfera de sărbătoare.

Spre seară ne-am întors în Sliema, cu același autobuz 202 care, de data aceasta, s-a lăsat îndelung așteptat. La un moment dat chiar ne pierduserăm speranța că mai vine și ne gândeam să comandăm un Uber. Până la urmă însă ne-am lămurit că întârzierea era tot din cauza sărbătorii.

Am încheiat ziua la Maggie’s, un restaurant foarte bun aflat în apropierea hotelului nostru, cu preparate ceva mai sofisticate și un chelner foarte drăguț venit tocmai din Columbia. Am schimbat cu el câteva cuvinte în spaniolă și ne-am gândit, încă o dată, la cât de cosmopolită e Malta (și Yasser era din Bangladesh, venise pe insulă să studieze turismul, apoi rămăsese să lucreze).

Templele megalitice și Grota Albastră

Următoarea zi a fost dedicată celor două complexe de temple megalitice de la Hagar Qim și Mnajdra, la care am ajuns cu autobuzul 74, în 30 de minute din Valletta. Și, pentru că cele 12 călătorii achiziționate în cea de-a doua zi deja se consumaseră, am cumpărat câte un Explore Flex, un card pe care pui un credit inițial de 6 euro și care îți dă dreptul la călătorii nelimitate timp de 24 de ore. Oricum, cea mai bună variantă pentru transportul public este Discover, un card valabil timp de 7 zile și care costă 25 euro, însă, din păcate, nu ne-am dat seama de la început. Intrarea la templele megalitice costă 10 euro/persoană, iar noi ne-am plimbat prin incintă cam o oră. Monumentele alcătuite din blocuri masive de piatră sunt considerate a fi mai vechi decât Piramidele din Egipt, iar legenda spune că locuitorii au fost ajutați de niște giganți să ridice pietrele de dimensiuni impresionante, unele cântărind în jur de 20 de tone. Dacă privești cu atenție, vei înțelege că structura templelor nu e deloc una simplă, fiind prevăzute cu mai multe curți și coridoare, diverse încăperi laterale, nișe pentru depunerea ofrandelor și altare pentru sacrificii. Arheologii au găsit aici și mai multe figuri feminine cu forme anatomice exagerate, ceea ce sugerează legătura cu un cult al fertilității. Mie Mnajdra mi-a plăcut mai mult decât Hagar Qim, datorită poziționării mai aproape de mare. E foarte plăcut să te plimbi pe platoul aflat la înălțime și să admiri marea azurie, într-o zi senină, liniștită și cu temperaturi care nu depășesc 30 de grade.

În continuare am luat autobuzul 201 până la faimoasa Grotă Albastră, pe care însă nu ne-am propus să o vizităm cu barca, ci doar să o admirăm din exterior. Înainte să coborâm până la ea, ne-am oprit pentru un platou pescăresc la Coast at Cassarini, un local cu o terasă frumoasă, unde am fost serviți de un chelner indian, apropo de caracterul cosmopolit al Maltei. Grota este celebră pentru nuanțele incredibile de azuriu ale apei, însă puțini știu că, în timpul raidurilor aeriene din cel de-al Doilea Război Mondial, pescarii se urcau în bărci și mergeau să se adăpostească aici.

Vizavi se poate zări insula Filfla, și ea parte din arhipelagul maltez, devenită rezervație naturală în 1988.

Excursie în Gozo și din nou în Valletta

În penultima zi am optat pentru o excursie organizată în Gozo, pe care am achiziționat-o de la oficiul turistic din Valletta, cu 30 euro/persoană, la care s-a adăugat și biletul de ferryboat (4,65 euro). Excursia a inclus și transferul din Sliema, ceea ce ne-a bucurat, pentru că, după experiența drumului către și de la Mdina, nu prea mai aveam chef de autobuze aglomerate. Transferul la dus a întârziat un pic, ce-i drept, dar autocarul a fost aproape gol și ora petrecută până la portul Ċirkewwa nici nu s-a simțit. Terminalul de ferry din Malta este civilizat, sunt câteva locuri de unde îți poți lua o băutură sau o gustare și destule bănci pe care te poți așeza ca să aștepți îmbarcarea. Traversarea a durat în jur de 30 de minute, iar la sosirea în portul Mġarr din Gozo, am fost preluați de un autobuz hop-on hop-off care făcea un tur de insulă în cca două ore. Noi am coborât doar în trei puncte de pe traseu: capitala Victoria, Biserica Ta’ Pinu și la Savina Center, de unde se pot cumpăra diverse delicatese locale și se poate degusta o cafea foarte aromată și bună. Evident însă că Gozo are și alte atracții, precum templele Ġgantija sau pitorescul golf Xlendi.

Sanctuarul Ta’ Pinu este poate cel mai cunoscut loc de pelerinaj atât pentru gozitani, cât și pentru maltezi. Construit în 1920, lăcașul de cult a fost consacrat în 1931 și ridicat la rang de bazilică de către Papa Pius al XI-lea un an mai târziu. La Ta’ Pinu s-au petrecut de-a lungul timpului mai multe miracole atribuite Maicii Domnului, de aceea locul este atât de faimos. De reținut și că intrarea este gratuită.

Capitala insulei Gozo s-a numit inițial Rabat și a fost rebotezată după numele Reginei Victoria. Spre deosebire de Valletta, este un oraș mult mai liniștit și cu o atmosferă tradițională. Noi am vizitat Citadela, care în Evul Mediu era locuită de familiile bogate. Din păcate, nici aici nu am găsit catedrala deschisă, însă ne-am plimbat pe stradele înguste și am admirat panorama splendidă de sus, de pe metereze. Pentru amatorii de suveniruri, am găsit în Victoria mai multe magazine de bijuterii și dantelărie, aceasta din urmă fiind un meșteșug tradițional pe insulă.

La sosirea în portul Ċirkewwa, din păcate, nu am găsit autocarul de transfer către Sliema, deși ne-am uitat amândoi cu mare atenție în parcare. Dezamăgiți, ne-am așezat în stația de autobuz ca să apelăm tot la transportul public și, după ce ne-am urcat și vehiculul s-a pus în mișcare, am zărit deodată și autocarul nostru… Dar, evident, era prea târziu ca să mai facem ceva, așa că ne-am împăcat cu ideea unui drum de întoarcere cu multe opriri. Dar am decis să petrecem cum se cuvine ultima seară în Malta, printr-o cină tot la Maggie’s, unde am fost serviți de același chelner prietenos din Columbia. Iar de data aceasta, am schimbat impresii despre serialul Griselda și despre cărțile lui Márquez 😊

În ultima zi (de fapt în ultimele ore până la zborul de întoarcere), am revenit tot în Valletta, pentru câteva cumpărături și un prânz la un local micuț, cu atmosferă familială, mâncare gustoasă și porții generoase, Il-Ġifen.

În concluzie, sejurul în Malta a fost o reușită, este o destinație superbă care merită (re)vizitată mai ales în extrasezon, când temperaturile sunt suportabile, iar numărul turiștilor mult mai scăzut.