La finalul lunii septembrie am avut ocazia să facem o excursie în Uzbekistan, o destinație cu totul aparte, despre care știam destul de puține lucruri și care ne-a depășit cu mult așteptările. Cea mai mare țară din Asia Centrală este un tărâm plin de povești, căci pe aici au trecut trupele lui Alexandru cel Mare și hoardele lui Ginghis Han, și tot de aici a pornit Timur Lenk în ambițioasele sale planuri de cucerire a lumii.

Deși este un stat tânăr (și-a obținut independența abia în 1991), Uzbekistanul are o istorie bogată, acest spațiu geografic fiind locuit încă din paleolitic. În primul mileniu î.Chr., în regiunea fertilă a Râului Amu-Darya s-au dezvoltat prosperele regate Bactria, Sogdiana și Horezm, care au jucat un rol important în schimburile economice și culturale dintre China și Europa Occidentală desfășurate pe Drumul Mătăsii. Începând din secolul al VIII-lea d.Chr., teritoriul actualului Uzbekistan a devenit un puternic centru al religiei islamice, fapt vizibil mai ales în orașul Bukhara, considerat oraș sfânt, despre care se spunea „dacă peste tot în lume lumina vine de sus, în Bukhara aceasta vine din pământ”. Aici a trăit Imam al-Bukhari, învățat al tradiției islamice orale (Hadith) și comentator al Coranului, de origine persană, care a activat în timpul Califatului Abbasid.

Numele de Uzbekistan provine de la Uzbek, conducătorul Hanatului Hoarda de Aur între 1313 și 1341, stat apărut după destrămarea Imperiului Mongol. La începutul secolului al XIX-lea, acest spațiu geografic era dominat de hanatele Bukhara, Khiva și Kokand. Perioada dintre 1717 și 1839 a fost marcată de diverse expediții rusești de cucerire a teritoriilor din Asia Centrală locuite de uzbeci, acestea fiind incorporate în Turkestanul rusesc după Revoluția din 1917.

Am simțit nevoia să trec în revistă câteva momente esențiale din istoria Uzbekistanului înainte de a începe jurnalul de călătorie propriu-zis. Aș adăuga și că din ce în ce mai mulți turiști vizitează această destinație în ultimii ani, atrași de bogăția incredibilă de moschei, medrese și alte monumente din marile orașe – Tașkent, Samarkand, Bukhara, Khiva și Shahrisabz. În călătoria noastră am întâlnit grupuri de spanioli, italieni, francezi, chinezi și coreeni, însă, din spusele ghidului local, și locuitorii continentului american sunt interesați de această țară specială, care te cucerește nu doar cu realizările arhitecturale, ci și cu ospitalitatea locuitorilor, tradițiile și bucătăria delicioasă.

Tașkent – Orașul de Piatră, surprinzător de verde și de aerisit

Excursia noastră a început cu zborul către Tașkent prin Istanbul, operat de compania Turkish Airlines. În ziua plecării se anunțase un ciclon puternic în București, așa că am avut ceva emoții, însă până la urmă totul s-a desfășurat normal, cu excepția turbulențelor mai accentuate pe care le-am simțit atunci când am zburat deasupra mării. Pe ambele segmente de zbor am mers cu avioane mari, de tip Airbus A350-900, prevăzute cu o zonă de business și două de economy class, locurile fiind dispuse pe câte trei rânduri. Am beneficiat de catering pe ambele zboruri, iar pe cel din Istanbul către Tașkent, fiind noapte, am primit și câte un kit cu șosete, dopuri de urechi și mască pentru somn. De asemenea, fiecare scaun avea pe spătarul celui din față un ecran interactiv, de unde puteai alege să asculți muzică, să vizionezi un film sau să afli informații despre itinerariu.

Durata totală a zborurilor a fost de șase ore, la care s-a adăugat o escală de două ore în Istanbul. Răsăritul de soare ne-a prins în avion, iar când am ajuns la Tașkent, în jurul orei 7 dimineața, cerul era cam înnorat. De altfel, prima zi a fost și cea mai răcoroasă din toată șederea noastră în Uzbekistan, cu o maximă de 22 de grade la prânz. În restul excursiei, am avut parte de zile însorite și călduroase, cu temperaturi care au depășit chiar și 30 de grade la prânz. Primăvara și toamna sunt cele mai recomandate perioade pentru călătoria în această destinație, întrucât vremea este plăcută și uscată (plouă foarte rar). În schimb, verile sunt fierbinți, iar iernile geroase, cu posibile căderi de zăpadă în ianuarie și februarie.

Aeroportul din Tașkent (cel mai mare din regiunea Asiei Centrale) mi s-a părut modern și foarte curat. Trebuie însă să știți că mai există aeroporturi internaționale și în alte orașe din Uzbekistan, precum Bukhara, Samarkand și Urgench (aproape de Khiva), de unde am avut zborul de retur.

După ce ne-am recuperat bagajele, am fost întâmpinați de Shohrux, un tânăr profesor de istorie reconvertit la meseria de ghid turistic, care ne-a urat bun venit și ne-a însoțit către autocarul local cu care urma să efectuăm turul de oraș. Dar mai înainte ne-am bucurat de un mic dejun într-o cafenea cu specific franțuzesc. Drumul scurt parcurs până acolo cu autocarul ne-a permis să ne facem o primă impresie despre Tașkent, pe care l-am perceput ca pe un oraș foarte îngrijit, cu bulevarde largi, monumente grandioase și multe spații verzi. Apropo, numele Tașkent se pare că vine de la cuvântul turcesc tash, care înseamnă „piatră”, și de la cuvântul persan kent, care s-ar traduce prin „oraș”. De altfel, nu este singurul nume pe care l-a purtat Tașkentul de-a lungul istoriei, el fiind cunoscut anterior și drept „Chach”, „Shash” și „Binkent”.

După micul dejun am mers să schimbăm bani în moneda locală (som), apoi am început vizitele. Prima oprire a fost la Muzeul de Arte Aplicate, amenajat în clădirea deținută odinioară de Alexandru Polovțov, diplomat al Rusiei țariste și fervent colecționar de artizanat. Aici am avut ocazia să ne familiarizăm cu obiecte tradiționale din Uzbekistan, de la țesături din bumbac și mătase cu motive specifice (ikat) la ceramică, costume, mobilier, uși sculptate și așa-numitele „suzani” – textile brodate cu fir de mătase care se folosesc adesea pentru decorarea pereților și sunt țesute de viitoarele mirese ca parte a zestrei.

Am mers apoi să vedem Monumentul Curajului, ridicat în 1976, la zece ani după ce un cutremur de 9 grade pe scara Richter a distrus aproape în întregime orașul. Monumentul din labradorit negru are o crăpătură simbolizând seismul și marchează data și ora la care acesta a avut loc. Alături, un grup statuar din bronz prezintă o femeie care își strânge copilul la piept și un bărbat aflat în fața lor, care încearcă să-i apere de pericol.

Am continuat turul cu Piața Independenței, unde se găsesc numeroase fântâni și un monument de granit roșu, ridicat în 1992, în cinstea statului nou proclamat. Foarte sugestiv este și Arcul Independenței, cu cele două berze care reprezintă pacea și armonia. În apropiere se află și clădirea în stil clasic a Senatului Republicii.

Până să ajungem la Monumentul Independenței am traversat un minunat parc, care adăpostește un ansamblu monumental construit în 1999, în amintirea celor 400.000 de soldați uzbeci căzuți pe front în cel de-al Doilea Război Mondial. Figura femeii îndurerate, simbol al țării care își plânge fiii, este cu adevărat impresionantă. Monumentul este încadrat de două pavilioane, iar în nișele din peretele unuia dintre ele se păstrează cărți cu file de cupru pe care sunt scrise numele tuturor celor care nu s-au mai întors din război.

Următorul popas a fost în piața centrală a Tașkentului, Amir Timur, unde am admirat statuia ecvestră a marelui cuceritor mongol, fondator al dinastiei timuride, al cărui imperiu s-a întins din vestul Chinei până la Marea Caspică și din Pakistan până în Siria. Monumentul se profilează pe un fundal alcătuit din grandiosul hotel Uzbekistan și Sediul Congreselor Internaționale, construit în 2009 pentru a marca 2200 de ani de existență a orașului Tașkent. Din piața Amir Timur am luat metroul, ocazie cu care am admirat interiorul stației, decorat cu candelabre de mari dimensiuni.

Turul s-a încheiat în orașul vechi, la complexul Khast-Imam, centrul religios al orașului, unde am vizitat Medrasa Barak-Khan (sec. al XVI-lea) și moscheea Tillya Sheykh (sec. al XIX-lea). În biblioteca moscheii se păstrează faimosul Coran al Califului Uthman, scris în secolul al VII-lea pe piele de căprioară, și care, de-a lungul timpului, a circulat prin Medina, Damasc și Bagdad, până a ajuns aici, adus de Timur Lenk.

După o scurtă oprire în bazar, am ajuns în sfârșit la hotelul nostru, Wyndham Tașkent 4*, unde ne-am tras puțin sufletul, înainte să mergem la cină. Hotelul este bun, are camere foarte mari, iar micul dejun de care ne-am bucurat în dimineața următoare a fost extrem de bogat, incluzând preparate specifice, precum dulciuri și plăcinte arăbești, plus o varietate mare de fructe proaspete. În privința cinelor, acestea au fost servite la diferite restaurante, unele mai elegante, altele mai modeste (gen case tradiționale), însă peste tot a fost extrem de curat, iar mâncarea foarte gustoasă. Trebuie să precizez că mesele de seară nu au fost stil bufet, ci meniu, compus din câteva gustări, urmate de o supă, un fel principal și un desert. Uneori, la fiecare fel, aveai câteva variante din care puteai alege. Oricum, am avut ocazia să încercăm supe cremă de dovleac și de linte, ciorbă tradițională cu carne de vită, mazăre și alte legume, plov (pilaf cu carne de vită sau miel, stafide, năut, morcovi, ceapă), manti (găluște umplute cu carne tocată), samsa (un fel de samosa indiene, dar nu prăjite, ci coapte la cuptor, umplute în general cu carne, uneori cu dovleac sau cartofi) și delicioasa pâine uzbecă, groasă și bogat decorată. La capitolul dulciuri, uneori am avut înghețată, alteori baclava, prăjitura Medovik sau lava cake.

Două zile în Samarkand – fosta capitală a Imperiului lui Timur Lenk

După o binemeritată odihnă, ne-am trezit destul de devreme pentru că aveam de prins trenul de mare viteză către Samarkand. Călătoria cu trenul Afrosiyob de la Tașkent la Samarkand durează puțin peste două ore și a fost o experiență extrem de agreabilă. Vagoanele sunt foarte moderne și confortabile, în prețul biletului intră și un ceai/o cafea și un produs de patiserie, iar suplimentar poți comanda limonadă, înghețată, chipsuri, fructe proaspete și alte delicii. Din păcate, având în vedere că eram destul de obosiți după prima zi, am dormit pe cea mai mare parte a traseului, așa că nu am văzut foarte multe din peisaj.

Samarkand este unul dintre cele mai vechi orașe din lume, situat în valea fertilă a râului Zeravșan, la altitudinea de 725 m deasupra nivelului mării. De-a lungul timpului, a fost considerat de către poeți și istorici „Edenul vechiului Orient”, „perla prețioasă a lumii musulmane” sau „Roma Orientului”. Mahmud al-Kashgari, autorul primului dicționar al limbii turce, credea că numele orașului vine de la Semizkent, adică „oraș bogat” în turcește. Legendele sogdiene considerau că așezarea a fost fondată de magii Samar și Kamar, în timp ce alte surse menționau numele Regelui Samar și pe cel al reginei Kand. Unii amintesc și o poveste de dragoste dintre un oarecare Samar și iubita sa Kand, care nu au putut fi împreună în timpul vieții, însă ale căror nume s-au unit după moarte în denumirea orașului. Vechii greci foloseau numele de „Maracanda”, care cel mai probabil provenea dintr-un cuvânt persan care însemna „oraș al fericirii”.

În secolul al IV-lea î.Chr., Alexandru cel Mare și trupele sale au invadat Samarkandul, pe atunci capitala Regatului Sogdian, iar marele cuceritor a spus: „tot ce am auzit despre acest oraș e adevărat, doar că în realitate este mult mai frumos decât mi-am putut imagina”. De altfel, aici s-a petrecut și întâlnirea dintre Alexandru și frumoasa Roxana, fiica unui nobil de prin partea locului, cu care marele cuceritor s-a căsătorit apoi în cadrul unei ceremonii fastuoase organizate în palatul regal.

Istoria Samarkandului este profund legată de Timur Lenk (1336-1405), celebru om de stat și strateg militar, despre care se spune că nu a pierdut niciuna din bătăliile pe care le-a purtat. În timpul domniei sale de 35 de ani, a fondat un imperiu vast, cu capitala la Samarkand, pe care l-a transformat într-un oraș splendid, cu zeci de parcuri și grădini, în mijlocul cărora se ridica câte un palat sau pavilion bogat decorate. În acea epocă s-a născut un nou stil arhitectural, specific Asiei Centrale, caracterizat de portaluri grandioase și domuri înalte, acoperite de decoruri din ceramică glazurată în nuanțe de albastru.

Timur Lenk este binecunoscut și pentru înfrângerea Sultanului Baiazid la Ankara, în 1402, fapt ce a întârziat cucerirea Constantinopolului, pe care acesta din urmă îl asediase. Baiazid a murit în captivitate, în 1403, iar Timur Lenk a avut și el aceeași soartă, un an mai târziu, chiar înainte să-și înceapă ambițioasa campanie de cucerire a Chinei.

Vizita noastră a început la Mausoleul Gur-Emir, ridicat în 1403 la ordinul lui Timur, în onoarea nepotului său preferat, Sultanul Mohammed, care ar fi trebuit să-i urmeze la tron, dar care, din păcate, a pierit într-o campanie militară desfășurată în Asia Mică. În final, în mausoleu au ajuns să fie înmormântați însuși Timur Lenk și doi dintre fiii săi, nepotul Mohammed Sultan, Mir Said Bereki (învățătorul spiritual al lui Timur), Ulugbek (faimosul astronom din secolul al XV-lea și nepot al lui Timur) și doi dintre fiii acestuia din urmă. Atunci când pătrunzi în interiorul mausoleului, ești fascinat de finețea și bogăția decorului, alcătuit din lemn sculptat, piatră gravată, stalactite, vitralii și picturi murale în care predomină nuanțele de albastru și auriu. Mormântul lui Timur este acoperit de o piatră funerară din jad verde, marcată de o fisură ce evocă un episod petrecut în secolul al XVIII-lea. În acea perioadă Samarkandul, care își pierduse puterea de odinioară, a fost invadat de trupele guvernatorului Iranului, Nadir-Shah. După ce a distrus orașul, înainte de a-l părăsi, șahul a decis să ia cu el și piatra de mormânt a lui Timur Lenk. Sacrilegiul nu a rămas nepedepsit, căci, pe drum, monolitul s-a spart în două bucăți, iar șahul a aflat că iubita sa fiică s-a îmbolnăvit. La sfatul unor consilieri înțelepți, Nadir a decis în cele din urmă să înapoieze piatra tombală, iar în scurt timp fiica sa s-a însănătoșit…

Mai există încă un episod dătător de fiori, petrecut în 1941, când un grup de savanți sovietici a decis să deschidă mormântul lui Timur, în ciuda avertismentului cumplit înscris pe piatra funerară: „Atunci când mă voi ridica din morți, lumea ar trebui să tremure.” Coincidență sau nu, la o zi după acest demers, naziștii conduși de Hitler au invadat Uniunea Sovietică.

Următoarea oprire din turul nostru a fost în Piața Registan („piața acoperită cu nisip”), inima Samarkandului, care și-a păstrat intacte splendoarea și fastul, în ciuda secolelor care au trecut peste ea. Dacă în epoca lui Timur, Registan era piața publică în care se proclamau legile și agora în care se adunau locuitorii orașului, în epoca lui Ulugbek ea a devenit un adevărat centru de studiu și educație al lumii orientale. În prezent, în Registan se organizează festivități importante precum Ziua Independenței (1 septembrie), sărbătoarea primăverii, Navrouz (21 martie) și, o dată la doi ani, în luna august, festivalul internațional de muzică „Shark Taronalari”.

Piața este înconjurată pe trei laturi de trei medrese ornate cu majolică: Ulugbek, Sherdor și Tillya-Kori. Ulugbek, cea mai veche dintre ele, datează din 1420 și a fost, la acea vreme, una din cele mai bune școli coranice din Asia Centrală. Aici nu erau predate doar disciplinele teologice, ci și materii laice precum astronomia sau matematica. Primul rector al școlii (moudarris) a fost Maulan Muhammad Khavfi, un om simplu, dar foarte învățat, care l-a impresionat pe Ulugbek cu cunoștințele sale. Se spune că, în ziua inaugurării școlii, în prezența a 90 de savanți, Khvafi a ținut un discurs atât de elaborat, încât doar Ulugbek și maestrul acestuia, marele matematician Kazi-zade Rumi, l-au putut înțelege. Portalul splendid al medresei este decorat cu un panou de mozaicuri care simbolizează cerul, brăzdat de stele cu cinci sau zece colțuri.

Vizavi de medresa Ulugbek, între 1619 și 1636, a fost construită Medresa Sherdor, de către guvernatorul de atunci al orașului, Yalangtush Bahodur. Acesta și-a dorit să reînvie splendoarea de odinioară a Samarkandului, într-o epocă în care capitala șaibanizilor se mutase la Bukhara. Astfel, pe portalul edificiului au fost reprezentați doi lei cu fețe umane, luminați de doi sori și care vânează căprioare. Alegoria conține simbolurile tradiționale ale guvernatorilor Samarkandului – leul și soarele – deși nu sunt excluse nici referirile la credințele zoroastriene, în care focul era considerat un element sacru. Dacă vă întrebați cum a fost posibilă reprezentarea unor figuri de animale pe portal, în ciuda interdicțiilor impuse de religia islamică, aflați că arhitecții care au lucrat la medresă erau șiiți din Iran, iar pentru ei aceste restricții nu erau atât de categorice (gândiți-vă și la miniaturile persane).

La zece ani după terminarea Medresei Sherdor a fost ridicată Medresa Tillya-Kori, de către același Yalangtush Bahodur. Medresa era menită să îndeplinească atât rolul de școală coranică, cât și pe cel de moschee de vineri, iar interiorul său magnific este în întregime aurit, datorită unei tehnici prin care pulberea de aur era amestecată cu diverși coloranți folosiți la pictura murală.

Prima parte a turului nostru s-a încheiat în Piața Registan, după care am mers la hotelul unde aveam să petrecem următoarele două nopți – Asia Samarkand 4*, aflat în apropiere. Hotelul este ok, ceva mai vechi, dar destul de bine întreținut. Principalul neajuns a fost presiunea scăzută la apă, dar nu a fost ceva peste care să nu putem trece.

După-amiaza am continuat vizitele cu Moscheea Bibi-Khanym, construită între anii 1399 și 1404, după campania victorioasă desfășurată de Timur Lenk în India. Soția favorită a lui Tamerlan, Saray Mulk Khanum, a supervizat lucrările la acest edificiu grandios, care a îndeplinit funcția de moschee principală de vineri și care, în vremea sa de glorie, putea primi peste 10.000 de credincioși. Se pare că blocurile imense de piatră necesare pentru construcția moscheii au fost transportate cu ajutorul a 100 de elefanți. În interiorul clădirii principale din complex, Ulugbek a pus să fie instalat un pupitru de marmură pentru citirea Coranului. Se spune că moscheea era atât de mare încât structura de cărămidă nu a rezistat și, de aceea, edificiul a început să se surpe chiar în primele decenii de la finalizare. Versiunea romanțată afirmă că arhitectul-șef a oprit într-o zi lucrările și a promis că le reia doar dacă frumoasa Saray Mulk Khanum va fi de acord să-i arate chipul; în caz contrar, moscheea va rămâne neterminată. Prințesa a ezitat la început, dar în final a consimțit, iar arhitectul și-a ținut promisiunea și a terminat construcția. Doar că, întors triumfător din India, Timur Lenk a fost cuprins de gelozie la aflarea poveștii și, deși fermecat de noua moschee, s-a lăsat pradă furiei și a poruncit să fie distrusă. Edificiul s-a aflat în ruine până la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, când au fost întreprinse lucrări de conservare și restaurare.

În imediata apropiere a Moscheii Bibi-Khanym se găsește Bazarul Siab, cel mai mare din Samarkand, prin care am dat și noi o raită. Aici puteți găsi atât produse de artizanat și confecții, cât și mirodenii, fructe proaspete, pâine, ceaiuri și alte bunătăți. Abundența de mărfuri este copleșitoare, iar dacă vă place să negociați, vă veți simți în elementul dumneavoastră.

Turul nostru s-a încheiat la necropola Shah-i-Zinda, un complex compus din peste zece mausolee, aflat la poalele muntelui Afrosiyob. Necropola este înconjurată de o aură de legendă, iar numele său se traduce în limba persană prin „Regele Viu”. În secolul al VIII-lea, când Asia Centrală a fost cucerită de arabi, locuitorii de pe aceste meleaguri și-au manifestat rezistența în fața invadatorilor și a religiei impuse de aceștia. Printre propovăduitorii credinței musulmane s-a numărat și un văr al Profetului Mahomed, Kusam ibn Abbas, care a fost atacat de băștinași chiar în momentul în care își făcea rugăciunea alături de companionii săi. Deși nu avea nicio șansă de a scăpa cu viață, fiind rănit mortal, se spune că Kusam a fost salvat prin intervenție divină, pentru că nișa mihrabului s-a deschis în mod miraculos și astfel el a putut să se ascundă. De aici denumirea de „Regele Viu” dată acestui loc, devenit destinație importantă de pelerinaj pentru musulmani. De altfel, pe piatra de mormânt a lui Kusam este inscripționat un citat din Coran care spune: „Niciodată să nu îi considerați morți pe cei care au fost uciși pe calea către Allah. Ei sunt veșnic vii”. O altă legendă este legată de scările care conduc către ansamblul de mausolee. Se spune că credincioșii le numără atât la urcare, cât și la coborâre, iar dacă numărul lor nu este același, înseamnă că nu și-au curățat sufletul de păcate în totalitate și trebuie să se roage mai mult.

Complexul Shah-i-Zinda s-a dezvoltat cronologic de la nord la sud. În vremea lui Timur Lenk, au fost ridicate mausolee pentru două dintre surorile și una din nepoatele sale. Cel mai rafinat mausoleu este cel ridicat în memoria lui Shirin-Bika-Aga, sora mai tânără a lui Timur, decedată în 1386. Portalul monumentului este decorat cu mozaicuri de culoarea safirului, iar una din numeroasele inscripții spune așa: „Cu adevărat, oamenii din această lume sunt ca niște păsări care se bucură… iar lumea este ca o capcană cu o momeală în ea”.

Cea de-a doua zi petrecută la Samarkand a început cu o vizită la fabrica de hârtie Meros, aflată în satul Konigil. Aici am putut să vedem cum se produce hârtia prin metode tradiționale, manuale, și ne-am bucurat de o plimbare prin locul care este extrem de pitoresc, cu copaci umbroși, care mărginesc albia râului Siab, și cu o moară tradițională – charkhpalak.

Am continuat cu vizita la Observatorul Ulugbek, construit de Mirzo Ulugbek în 1420. Aici au venit să studieze cerul astronomi faimoși ai timpului, precum Jamshid al-Kashi și Ali Qushji. Observatorul a devenit cunoscut și datorită lucrării publicate de Ulugbek în 1437, în care acesta, după 17 ani de muncă asiduă, a reușit să inventarieze un număr de 1018 stele. Cartea, scrisă în persană, a fost tradusă în mai multe limbi și a fost folosită până în secolul al XIX-lea. După moartea lui Ulugbek, observatorul a fost distrus și, timp de câteva secole, amplasamentul său a rămas un mister. Abia în 1908 arheologul rus Vladimir Viatkin a reușit să descopere locul. În prezent, din vechiul observator se mai păstrează doar fundația și o parte din sextant, iar în 1964 a fost amenajat un mic muzeu comemorativ dedicat lui Ulugbek.

Următoarea oprire a fost la Mausoleul Profetului Daniel, un loc sfânt, venerat deopotrivă de credincioșii musulmani, creștini și evrei. Daniel, descendent al regilor David și Solomon, s-a născut în Ierusalim în anul 603 î.Chr. și a ajuns rob în Babilon în anul 586 î.Chr., unde a studiat mai multe discipline, printre care și astrologia și interpretarea viselor. Se spune că a tălmăcit mai multe vise ale împăratului Nabucodonosor, pe care niciun vrăjitor de la curtea acestuia nu a putut să le desluşească. Mausoleul a fost construit din ordinul lui Timur Lenk după campania sa triumfală din Asia Mică, și există mai multe ipoteze cu privire la identitatea persoanei ale cărei rămășițe se află îngropate aici. Una dintre teorii susține că rămășițele profetului au fost transportate la Samarkand la finalul secolului al XIV-lea, din ordinul lui Timur Lenk; alta, că, dimpotrivă, Tamerlan nu a îndrăznit să strămute relicvele și a adus doar o parte din țărâna în care a fost înmormântat profetul.

Prima parte a zilei s-a încheiat cu o vizită la Muzeul Afrasiab, de lângă situl arheologic unde se găsesc vestigiile orașului cu acest nume, locuit începând din sec. VII–VI î.Hr. și distrus de mongoli în sec. al XIII-lea. Printre exponatele muzeului se remarcă picturile murale din palatul Samarkand, ce datează din perioada dinastiei Ikhshid (secolele VII–VIII d.Chr.).

După-amiaza ne-am bucurat de puțin timp liber, iar apoi am mers la spectacolul de teatru de costume „El Merosi”, ocazie cu care am admirat obiecte vestimentare purtate în Uzbekistan în diverse perioade, începând cu Epoca Bronzului și până în prezent. Spectacolul constă în 11 scene dramatice, desfășurate pe acorduri de muzică uzbecă tradițională, dar și pe ritmuri moderne. Sala de teatru se află într-o clădire istorică, situată în centrul orașului, iar interiorul este modern și confortabil. La intrare se află și o ceainărie primitoare, unde poți savura o prăjitură sau o băutură caldă.

Shahrisabz – locul natal al lui Amir Timur

Următoarea zi am părăsit Samarkandul pentru a ne îndrepta spre Bukhara. De data aceasta nu am mai mers cu trenul de mare viteză, ci cu autocarul, pentru că pe drum aveam să ne oprim la Shahrisabz, locul de naștere al lui Timur Lenk. Traseul este lung și anevoios, întrucât drumul este într-o stare destul de proastă, cu multe gropi și denivelări, așa încât am petrecut în autocar aproape 6 ore și am fost destul de zguduiți.

Shahrisabz („orașul verde” în persană) are o istorie de peste 2700 de ani, fiind cunoscut și sub numele de Kesh la începutul Evului Mediu. Aici Timur Lenk și-a ridicat cea mai impozantă construcție a sa, Ak-Saray (Palatul Alb), conceput să depășească în dimensiuni chiar și Moscheea de Vineri din Samarkand. O analiză a proporțiilor geometrice relevă faptul că portalul palatului ar fi ajuns până la 50 m înălțime, în timp ce minaretele care îl flancau ar fi depășit în înălțime minaretul Kalyan din Bukhara, care măsoară 45,6 m. Construcția palatului a început în 1380 și a durat peste douăzeci de ani. Din păcate, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, edificiul a fost distrus de șaibanizi, care au dorit să șteargă orice urmă a imperiului timurid, iar pietrele rămase au fost folosite de locuitorii orașului pentru a-și construi casele. Astăzi se pot vedea doar ruinele palatului, un caz singular, având în vedere că marea majoritate a monumentelor din Uzbekistan sunt extrem de bine conservate.

La mai puțin de 500 m distanță se află una din cele trei statui ale lui Timur care au fost construite după câștigarea independenței de stat. De data aceasta, Tamerlan este înfățișat în picioare (spre deosebire de statuia din Tașkent, care îl reprezintă călare, și de cea din Samarkand, care îl arată stând jos și conducându-și supușii).

Următorul obiectiv din Shahrisabz a fost Moscheea Kok-Gumbaz, construită între anii 1434 și 1435 de către Ulugbek pentru tatăl său, Mirzo Shahrukh, fiul și succesorul lui Timur Lenk. Moscheea face parte din complexul Dorut Tilavat („locul unde se citește și se recită Coranul”), unde se găsesc mai multe mausolee timuride, printre care cel al lui Shamsiddin Kulal, unul dintre fondatorii sufismului și învățător al lui Timur. Aici a fost îngropat și tatăl lui Tamerlan, Muhammad Taragay. Nu departe se află un alt ansamblu important, Dorus Saodat („Casa puterii”), unde sunt înmormântați doi dintre fiii lui Timur, Jahangir și Umar Shaikh. Timur însuși ar fi trebuit să fie îngropat aici, însă, așa cum știm deja, trupul său se află la mausoleul Gur-Emir din Samarkand.

La Bukhara am ajuns târziu, după lăsarea întunericului, și am mers direct în centrul istoric pentru a lua cina la „Joy Lounge”, un local elegant, cu mâncare excelentă. Apoi am mers să ne cazăm la Garden Plaza, un hotel relativ nou și foarte confortabil, cu un design remarcabil și o frumoasă grădină interioară.

Bukhara – orașul sfânt al musulmanilor

Următoarea zi a fost dedicată în întregime orașului Bukhara, al cărui nume pare să provină din cuvântul sanscrit „vihara”, însemnând „altar” sau „mănăstire”. Zoroastrienii traduceau numele orașului prin „templu” și se presupune că aici a existat un lăcaș de cult în mileniul al II-lea î.Chr. Practic, Bukhara a deținut statutul de oraș sacru cu mult înaintea venirii arabilor pe aceste meleaguri. În secolele X–XII d.Chr., Bukhara a fost capitala statului samanid, apoi, începând din secolul al XVI-lea, capitala hanatului omonim. Centrul istoric al orașului este un veritabil muzeu în aer liber, fiind inclus în patrimoniul UNESCO.

Turul nostru a început cu Mausoleul dedicat lui Ismail Samani, unul dintre cele mai vechi monumente din Bukhara, ce datează din secolul al IX-lea. Construit de fondatorul dinastiei samanizilor, Ismail Samani, pentru tatăl său, mausoleul a devenit în final necropolă a familiei, atât Ismail, cât și nepotul său Nasr al II-lea ibn Ahmad ajungând să fie înmormântați aici. Edificiul este realizat din cărămidă arsă și are o formă perfectă de cub, fiind un model de măiestrie artistică.

Am mers apoi la Altarul Chashma Ayub (sec. XIV–XVI), în legătură cu care circulă mai multe legende. Una dintre ele spune că Iov (numit Profetul Ayub în Coran) a trecut prin acest loc și în urma vizitei sale a apărut un izvor cu apă vindecătoare („chashma”). Altă versiune susține că acesta este chiar izvorul în care Iov s-a scăldat și s-a lecuit de boala îngrozitoare despre care se menționează în Biblie. Oricum ar fi, până în prezent se crede că apa din acest izvor are proprietăți terapeutice. Altarul construit datează din vremea lui Amir Timur, iar domul conic este tipic pentru arhitectura din Horezm, semn că meșteri din regiunea respectivă au fost aduși la Bukhara special pentru construcția acestui monument.

Principala atracție pentru turiști este piața Lyabi-Hauz, unde se găsește cel mai mare havuz din perioada medievală din oraș, construit în 1620. Bazinul are 42 m lungime, 36 m lățime și o adâncime de 5 m, fiind alimentat cu apă provenită din vechiul canal Shahrud. Pe marginea sa, în aer liber, au fost amenajate mai multe restaurante și ceainării (chaykhana), unde este o adevărată plăcere să zăbovești pentru o gustare sau o masă în toată regula. În secolul al XX-lea, în parcul de lângă Lyabi-Hauz a fost amplasată o statuie dedicată legendarului erou Nastratin Hogea. Spațiul este mărginit de două edificii construite la comanda vizirului Nadir Divan-Beghi: Khanaka – un spațiu unde sufiții veneau să se retragă și să mediteze – și o medresă, ridicată pe locul unui fost caravanserai. Pe arcada de la intrarea medresei sunt reprezentate păsări legendare ale fericirii, Semurg, care zboară către soare, simbolizând aspirația către cunoaștere.

Am poposit și pe la Moscheea Bolo-Hauz și am admirat pavilionul (aivan) cu tavan ornamentat și coloane de lemn. Fiecare coloană este făcută din două trunchiuri alăturate, iar stalactitele din vârf au forma unei ciuperci. În fața moscheii se află de asemenea un mic havuz.

În imediata apropiere se găsește Citadela Ark, care se înalță pe un deal și datează din secolul al V-lea. O legendă afirmă că însuși eroul epic Siyavush a construit citadela, iar locuitorii din Bukhara îi aduceau cocoși drept ofrande în fiecare an, de sărbătoarea Navruz. În secolul al X-lea aici existau un palat, un templu, birouri administrative și camera gărzilor. În perioada dinastiei Mangyt (1747-1920), Ark era centrul statului Bukhara și găzduia palatul emirului, câteva moschei, o închisoare, fiscul și birourile guvernamentale. Din păcate, citadela a fost grav distrusă în 1920, în timpul unui atac masiv al Armatei Roșii.

Am continuat cu cea mai veche dintre moscheile care s-au păstrat în Bukhara, Magoki-Attari (sec. al X-lea), anterior cunoscută și sub numele de Moscheea Mokh („lună” în limba persană), pentru că aici se ridica un templu închinat lunii înainte de cucerirea arabă. La începutul secolului al XX-lea, podeaua edificiului s-a surpat cu 4,5 m, devenind practic îngropată. De aici și numele actual de Magoki-Attari („groapa farmaciștilor”), cu aluzie și la faptul că lângă moschee se vindeau medicamente. Este interesant de știut și că, înainte de construcția primei sinagogi din Bukhara, evreii care locuiau în cartierul adiacent havuzului veneau să se roage aici, împreună cu musulmanii.

În epoca medievală, Bukhara era un important centru comercial, unde veneau negustori din Asia Centrală, Iran, India, Rusia și China. Străzile principale erau practic un bazar uriaș și, din dorința de a transforma negoțul într-o experiență mai plăcută, au fost amenajate mai multe galerii acoperite cu domuri – toki, unde era răcoare chiar și într-o zi extrem de fierbinte. Trei dintre aceste structuri, construite cu mai bine de 400 de ani în urmă, sub domnia lui Abdullah Han al II-lea, sunt încă în uz. Am trecut și noi prin ele și am admirat mărfurile expuse, mai ales articolele de îmbrăcăminte din bumbac, mătase și caşmir, la prețuri foarte rezonabile.

Nepotul lui Timur Lenk, Ulugbek, marele astronom, a construit și la Bukhara o medresă care îi poartă numele. Edificiul a fost terminat în 1420 și include două etaje cu clase de studiu și o moschee. În 1586 medresa a fost restaurată și fațada sa a fost decorată cu majolică. Pe poarta de intrare se poate citi următoarea inscripție: „Dorința de cunoaștere este o datorie a oricărui musulman, fie bărbat sau femeie”.

Vizavi de Medresa Ulugbek se înalță Medresa Abdulaziz Khan, care poartă numele fondatorului său, un han faimos pentru victoria obținută împotriva trupelor Împăratului mogul Shah Jahan la Balkh, în 1647. Medresa a fost ridicată între 1651 și 1652, din respect pentru tradiția islamică conform căreia orice conducător trebuie să construiască în timpul domniei sale o școală coranică. Interiorul este decorat cu mozaicuri și panouri de majolică reprezentând arbuști în floare în diferite vase și creaturi fantastice, iar pe laturile portalului principal sunt înfățișate păsări în zbor către soare.

Nu putea lipsi din turul nostru Moscheea Kalyan, ridicată la începutul secolului al XV-lea, care a jucat rolul de moschee principală a orașului timp de cinci secole. Minaretul Kalyan, parte a moscheii, este simbolul sacru al Bukharei și datează din 1127. Am mai amintit de el când am vorbit de turnurile Palatului Ak-Saray din Shahrisabz. Vizavi de Moscheea Kalyan se află una din cele mai reputate școli coranice din Asia Centrală, Medresa Miri-Arab, construită între 1535 și 1536, pe care am admirat-o din exterior.

La finalul turului, ne-am bucurat de două ore de timp liber, pentru a lua masa de prânz și a mai hoinări puțin pe străzile orașului, mai ales că era o zi extrem de plăcută, cu soare blând. Spre seară am revenit în zonă pentru a lua cina și ne-am bucurat să vedem monumentele splendid luminate, ceea ce ne-a făcut să ne simțim ca în „1001 de nopți”.

Khiva – orașul muzeu din deșert

Următoarea zi a fost una de drum, pentru că am mers cu autocarul către Khiva, pe Drumul Mătăsii, străbătând întinderile nesfârșite ale deșertului Kyzâlkum – Deșertul Roșu. Traseul a fost lung, a durat circa șapte ore, cu două-trei pauze de cafea, însă șoseaua a fost într-o stare mai bună decât cea de la Samarkand la Bukhara.

Hotelul din Khiva, Khiva Palace, a fost tot de patru stele, dar mi s-a părut ceva mai modest decât celelalte. În schimb, cele două restaurante în care am servit cinele au fost foarte elegante. În plus, am mâncat pe terasă, afară, și am avut parte de priveliști de vis cu partea veche a orașului, la apus și după lăsarea întunericului.

Ultima zi de excursie a fost dedicată citadelei Ichan-Kala din Khiva (în traducere, „fortăreața interioară”). Întinsă pe o suprafață de 650 x 400 m, aceasta este înconjurată de un zid masiv, întărit cu turnuri semicirculare. Khiva a fost mai întâi capitala Hanatului de Nord, apoi a devenit hanat de sine stătător, a cărui suprematie a fost recunoscută de alte cinci orașe mari din regiunea Horezm în secolul al XVIII-lea. Zidurile citadelei Ichan-Kala au apărat orașul de invazia lui Nadir-Shah la mijlocul secolului al XVIII-lea. Mai târziu, sub dinastia Kungrad, orașul a crescut atât de mult încât partea din exteriorul citadelei (Dishan-Kala) a devenit de cinci ori mai mare decât partea din interior. Centrul istoric al Khivei este inclus și el pe lista patrimoniului UNESCO și cuprinde mai bine de șaizeci de monumente.

Vizita noastră a început la Kunya-Ark („fortăreața veche”), construită la finalul secolului al XVII-lea cu rolul de centru administrativ pentru exercitarea puterii hanului. Un veac mai târziu, Kunya-Ark era deja „un oraș în oraș”, fiind separată de Ichan-Kala printr-un zid înalt. Aici se găseau moscheea hanului, o reședință, curtea supremă, o sală de așteptare, arsenalul, haremul, bucătăriile, grajdurile și camera gărzilor. Noi am vizitat un palat cu mai multe încăperi în care se țineau audiențele. În partea de nord a curții era iurta hanului, unde acesta stătea în timpul diverselor recepții, iar în partea de sud se găsește aivanul, decorat cu majolică în nuanțe de albastru și alb.

Chiar în centrul Ichan-Kala se înalță Moscheea de Vineri (Juma). Principala sa caracteristică este dată de cele 212 coloane de lemn sculptat; dintre acestea, 21 datează din secolele X–XI și sunt ornamentate cu inscripții în arabă, în stil kufic. Majoritatea coloanelor sunt însă din secolele XVIII–XIX și se disting prin motivele vegetale și florale cu care sunt împodobite. Lumina slabă care pătrunde în interior prin orificiile din tavan creează o atmosferă magică, care te ajută să te concentrezi la rugăciune chiar și într-o zi când afară este un soare strălucitor.

Un alt monument important pe care l-am vizitat este Mausoleul lui Pahlavan Mahmud, luptător profesionist, dar și poet și filozof care a trăit între 1247 și 1326, în perioada dominației mongole. Membru al ordinului sufit, el le preda elevilor învățăminte de ordin spiritual cu ajutorul luptelor.

În perioada 1830-1840, centrul politic și public al Khivei s-a mutat de la Kunya-Ark în partea de est a Ichan-Kala, într-un complex construit la ordinul Hanului Allakuli și care a primit numele de Tash-Hauli („curtea de piatră”). Ansamblul includea o medresă, un caravanserai și un tim (centru comercial). În partea de nord se afla haremul, iar în sud-est, sala de recepții, în centrul căreia, pe o platformă, se înalță iurta hanului, unde erau primiți oaspeții importanți.

Cel mai înalt minaret din Khiva este cel din complexul Islam-Khodja și măsoară 45 m, fiind decorat cu benzi de mozaic în nuanțe de albastru deschis, albastru închis, verde și alb. În apropiere se află cea mai mică medresă din oraș, a cărei fațadă principală este ornamentată în culori în ton cu cele ale minaretului. Ansamblul i se datorează lui Islam-Khodja, unul dintre oficialii Hanatului Khiva în ultimii ani de domnie a Hanului Muhammad Rahim al II-lea (1836-1910). Islam-Khodja a fost un ministru cu vederi progresiste, ceea ce i-a grăbit și sfârșitul, fiind ucis într-un complot pus la cale de adversarii săi politici.

Turul nostru ghidat din Khiva a luat sfârșit la Kalta-Minor, minaretul neterminat, care ar fi trebuit să fie cel mai mare minaret din Asia Centrală (80 m). Construcția sa a început în 1855, dar, din păcate, s-a oprit la înălțimea de 26 m, cel mai probabil din cauza conflictelor apărute după moartea Hanului Muhammad Amin. Desigur, există și o versiune anecdotică a poveștii, potrivit căreia hanul din Bukhara a aflat de planurile ambițioase ale celor din Khiva și a hotărât împreună cu arhitectul său să ridice un minaret și mai înalt. Hanul din Khiva, înnebunit de furie la aflarea veștii, a poruncit ca arhitectul său să fie aruncat din turn și astfel proiectul a luat brusc sfârșit.

După vizite, ca și în celelalte orașe, ne-am bucurat de puțin timp liber pentru colindat și cumpărături. Trebuie să menționez că, în Khiva, prețurile mi s-au părut mai mici decât în celelalte orașe. În plus, aici puteți găsi și căciuli de blană tradiționale și haine de astrahan. Aș adăuga și că, spre deosebire de alte țări orientale, în Uzbekistan vânzătorii nu sunt agresivi și insistenți. Dacă îți place ceva, te poți uita în liniște, fără să te simți presat să cumperi.

Khiva a fost ultima destinație din itinerariul excursiei noastre și, dacă mi-ar cere cineva să numesc orașul meu preferat dintre cele cinci vizitate în Uzbekistan, mi-ar fi imposibil. Unul este mai frumos decât altul și, dacă aș mai avea ocazia, m-aș întoarce cu drag și le-aș lua din nou la pas, de data asta cu ceva mai multă relaxare și, desigur, cu o mai bună documentare prealabilă. Oricum ar fi, Uzbekistan rămâne pentru mine o destinație de suflet, în care m-am simțit foarte bine și pe care o recomand cu drag oricărui iubitor de istorie și arhitectură islamică.