Pentru minivacanța de Rusalii din acest an ne-am gândit să facem un mini circuit prin Italia, mai precis prin regiunea Emilia-Romagna, mai ales că au trecut deja șapte ani de la vizita noastră în Florența (cea mai recentă escapadă în țara lui Dante și a lui Michelangelo). Recunosc că nu știam foarte multe despre Emilia-Romagna, mai ales că de regulă această zonă nu este inclusă în circuitele agențiilor de turism. Desigur, citisem că Bologna, capitala regiunii, se mândrește cu cea mai veche universitate din Europa (din 1088) și cu o bogată tradiție gastronomică. În afară de asta, ne doream foarte mult să vedem faimoasele mozaicuri bizantine de la Ravenna.

Așadar, zis și făcut. Ne-am cumpărat biletele de avion pe o cursă Ryanair și, după ce am analizat mai multe variante de cazare, am făcut rezervare la hotelul Elizabeth Lifestyle 4*. Pentru că aveam bagaj de cală și ar fi trebuit să schimbăm două mijloace de transport în comun pentru a ajunge de la aeroport la hotel, am optat pentru varianta de transfer privat. De asemenea, ne-am gândit că e bine să ne rezervăm biletele de intrare la obiectivele turistice din Ravenna în avans, pe site-ul ravennamosaici.it.

Sejurul nostru a fost de șase nopți, șapte zile pline, având în vedere că zborul de dus a fost de dimineață, iar returul seara. Durata zborului este de aproximativ două ore, iar aeroportul Guglielmo Marconi e situat relativ aproape de oraș (transferul privat ne-a luat cam 30 de minute). Există și alternativa Marconi Express, un monorail care face legătura între aeroport și gara Bologna Centrale, însă recenziile de pe Tripadvisor nu sunt prea bune, oamenii se plâng de lipsa de punctualitate, prețurile mari, înghesuială etc.

Pe durata transferului am conversat cu șoferul, care ne-a povestit despre inundațiile recente care avuseseră loc în regiune și care afectaseră în special Ravenna. M-am gândit să-l întreb care dintre orașele din jurul Bolognei merită vizitate, din punctul lui de vedere, și mi-a spus că, pe lângă Ravenna, lui îi plac mult Parma și Ferrara. Eu căutasem în prealabil ce orașe se află la distanță de cca o oră de mers cu trenul de Bologna și găsisem printre ele și Modena. Însă șoferul ne-a explicat că Modena e faimoasă în special pentru Muzeul Ferrari, care însă se află în Maranello, cam la 20 km distanță.

Ca paranteză, Bologna e un important nod feroviar al Italiei și de aici poți ajunge ușor în multe orașe din nordul țării, precum Milano, Veneția, Verona ori Florența. Însă noi mai fuseserăm în aceste orașe și, în plus, ele merită vizitate pe îndelete, nu în câteva ore, cât aveam noi la dispoziție, pentru că planul era să plecăm dimineața din Bologna și să ne întoarcem seara.

După cum spuneam, drumul de la aeroport la hotel a fost destul de scurt, așa că am ajuns la Elizabeth Lifestyle înainte de ora 12. După cum bănuiam, camerele nu erau încă gata (check-inul se făcea după ora 14), însă hotelul are un lobby drăguț și două mici terase în față și în spate, unde am putut aștepta până să fim cazați.

Hotel Elizabeth Lifestyle 4* își justifică pe deplin recenziile pozitive

La ora 14 fix, recepționera ne-a chemat să ne dea cheile camerelor (completasem deja formularele necesare încă din momentul sosirii). Până atunci, am dat o mică raită prin cartier. Trebuie să spun din capul locului că hotelul nu este central (se află într-o zonă rezidențială), însă este foarte bine conectat – la doar două minute de mers pe jos se găsește stația autobuzului 25, care oprește la gară și apoi undeva aproape de centru (traseul e diferit în zilele de weekend și sărbătoare față de zilele săptămânii, adică oprește ori la stația Mille, ori la Rizzoli). În jurul hotelului se găsesc câteva mici magazine, o patiserie și puțin mai departe un parc, unde am mâncat o înghețată destul de bună pe terasa unui chioșc.

Hotelul este unul modern, camerele sunt foarte curate și destul de spațioase, cu toate dotările necesare (inclusiv uscător de păr, papuci și articole de baie etc.). Pe parcursul sejurului am observat că prosoapele se schimbau zilnic, iar lenjeria de pat la câteva zile. Am apreciat foarte mult liniștea zonei, așa că am putut dormi cu fereastra deschisă în majoritatea nopților. Camera era prevăzută cu aer condiționat, însă era în sistem centralizat și foarte puternic, așa că a trebuit să insistăm la recepție să ni-l oprească, pentru că, dacă îl lăsam pornit, se făcea mult prea frig.

Micul dejun a fost și el foarte bun, bufet cu de toate, iar în unele dimineți mai călduroase am mâncat pe terasa restaurantului. Cafeaua a fost singurul punct slab, însă puteai comanda de la bar un espresso sau un cappuccino (contra cost). Internetul Wi-Fi a mers și el destul de bine, astfel încât am putut rezolva și treburi de serviciu pe parcursul sejurului.

Plimbare cu trenulețul turistic prin centrul Bolognei și cină pe Via Montegrappa

În prima zi nu ne-am propus prea multe, ci doar să dăm o tură prin centru și să luăm cina. Trebuie să spun că am căutat pe net restaurante bune în jurul hotelului, dar nu m-a atras nimic (erau mai mult localuri cu specific chinezesc și un restaurant cu bucătărie din Etiopia și Eritreea, care avea recenzii bune, însă voiam totuși să mâncăm preparate tipice din regiune). În jurul orei 18 am luat autobuzul 25 până la stația Mille. Autobuzul circula din 15 în 15 minute, orarul este afișat în toate stațiile, și poți plăti o călătorie cu cardul – tariful fiind de 1,5 euro. Atenție, fiecare persoană trebuie să aibă cardul ei, nu poți cumpăra mai multe călătorii în autobuz cu același card.

De pe Via de Mille am mers pe jos către Via dell’Indipendenza, principala arteră din centrul Bolognei, care duce spre Piazza Maggiore. Pe ea se găsesc monumente importante precum Catedrala San Pietro, statuia lui Garibaldi, Teatrul Arena del Sole, hotelul Majestic, singurul din categoria cinci stele de lux din regiunea Emilia-Romagna, plus o mulțime de magazine, cafenele și restaurante. Fiind duminică seara, atmosfera era foarte animată, oamenii ieșiseră la plimbare sau la cumpărături, așa că prima impresie a fost una foarte plăcută.

Deși Bologna e un oraș destul de mare, centrul istoric e destul de mic și se concentrează în jurul a două piețe – Piazza Maggiore și Piazza Nettuno, cu faimoasa Fontana del Nettuno, numită de localnici și il Gigante. Printre clădirile importante din Piazza Maggiore se numără Biserica San Petronio, Palazzo del Podestà, fostul palat al guvernatorului, ce datează din secolul al XIII-lea, dar și Palazzo d’Accursio, sediul primăriei, a cărui frumoasă grădină interioară am vizitat-o și noi. Tot aici se află și Palatul Re Enzo, care și-a luat numele după Regele Enzo al Sardiniei, luat prizonier în Bătălia de la Fossalta și întemnițat aici timp de 23 de ani.

Pentru că eram totuși puțin obosiți, ni s-a părut o idee bună să facem un tur cu trenulețul turistic (durata este de 30 de minute, iar prețul este de 6 euro, în care este inclus și audioghid). Trenulețul te poartă prin punctele principale din centrul istoric, iar în prezentarea pe care am ascultat-o ți se reamintesc câteva lucruri esențiale despre Bologna:

• este supranumită și „La Dotta” (învățata, culta, datorită tradiției academice și vieții culturale efervescente), „La Grassa” (datorită bucătăriei locale) și „La Rossa” (datorită culorii roșiatice a clădirilor);
• caracteristica principală a Bolognei din punct de vedere arhitectural o reprezintă porticurile, care datează din secolul al XIII-lea și au fost incluse în Patrimoniul UNESCO. Se pare că aceste galerii cu arcade au apărut ca urmare a nevoii de a extinde casele deasupra străzilor pentru că, odată cu înființarea Universității și venirea multor studenți în oraș, a crescut substanțial cererea de spații de locuit. Porticurile se întind pe mai mult de 30 km și sunt foarte utile și în prezent, pentru că te apără de soare, respectiv de ploaie. În plus, o mulțime de magazine și cafenele se află în interiorul porticurilor, așa că e o adevărată plăcere să te plimbi pe sub arcade;
• o altă emblemă a orașului sunt turnurile înclinate. Din cele peste 180 de turnuri care existau în Bologna în Evul Mediu au supraviețuit doar câteva, iar dintre acestea, cele mai faimoase sunt Torre Garisenda și Torre degli Asinelli. Turnurile simbolizau puterea familiilor nobiliare, iar cele două au fost menționate și în „Infernul” lui Dante. Garisenda a fost lăsat neterminat din cauza pericolului de prăbușire și măsoară „doar” 50 m, în timp ce Asinelli are o înălțime de cca 97 m și se poate vizita, contra cost, oferind o panoramă spectaculoasă asupra orașului.

După tur am revenit în Piazza Maggiore și am căutat un restaurant în care să luăm cina. Din recomandările de pe Google Maps am ales La Bottega di Via Montegrappa, un local micuț, dar cu o selecție impresionantă de vinuri, serviciu impecabil și mâncare gustoasă. Meniul se poate vizualiza în format digital după ce scanezi un cod QR. Noi am comandat lasagna, respectiv paste cu ricotta și anghinare, acompaniate de un vin roze demisec, și nu am mai avut loc și pentru desert 🙂

Vizita la Basilica San Petronio și (din nou) plimbare cu trenulețul până la Santuario di Madonna di San Luca

A doua zi de dimineață vremea se încălzise considerabil (după mai multe zile ploioase), soarele ardea destul de tare, așa că mi-am propus să îmi cumpăr o pălărie de paie când ajungem din nou în centru. Între timp, am dat o fugă și până la complexul comercial Minganti, din apropierea hotelului, în interiorul căruia se găsește un Aldi, pentru a ne aproviziona cu apă și fructe.

După ce am ajuns în centru și mi-am achiziționat pălăria de soare, ne-am grăbit să vizităm interiorul Bisericii San Petronio, pentru că se închidea de la ora 13.30 până la ora 15.00. Bazilica, cea mai mare din Bologna, a fost închinată Sfântului Petroniu, episcop din secolul al V-lea și protectorul orașului. Construcția ei a început în 1390, iar în 1514 a existat un plan conform căruia lăcașul urma să devină de două ori mai mare decât este în prezent, depășind practic Bazilica Sf. Petru de la Vatican. Însă lipsa de fonduri și opoziția Papei Pius al IV-lea au blocat acest proiect. Fațada a rămas de asemenea neterminată, fiind acoperită cu marmură doar parțial, începând din 1538.

În interior se găsește cea mai veche orgă de lemn din lume, realizată de Lorenzo di Prato, iar cele mai interesante opere de artă din biserică se găsesc în Capela Bolognini: frescele „Paradisul” și „Infernul” semnate de Giovanni da Modena și o lucrare de altar de Jacopo di Paolo. Trebuie să precizez că pentru vizita Capelei Bolognini (sau a Magilor) se plătește suma de 5 euro.

În continuare ne-am dorit să mergem să vizităm Santuario di Madonna di San Luca, un lăcaș de cult situat pe un deal împădurit, la 300 m înălțime deasupra orașului. Deși e posibil să mergi pe jos până acolo, pe sub arcadele Porticului San Luca, lung de 3,8 km, noi am preferat să luăm trenulețul San Luca Express (biletul costă 12 euro de persoană, iar călătoria durează 30 de minute). Pe drum am admirat, printre altele, Porta Saragozza, numită și a pelerinilor, una din porțile de intrare în oraș în perioada medievală.

Sanctuarul adăpostește o icoană făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare, despre care se spune că a fost adusă de către un pelerin de la Sf. Sofia din Constantinopol. În 1160, la inițiativa episcopului Bolognei, icoana a fost transferată în capela care exista pe deal la acea vreme. Actualul lăcaș de cult a fost construit în 1723 după planurile arhitectului Carlo Francesco Dotti.

Primul lucru care te întâmpină când pătrunzi pe poarta sanctuarului este frumoasa grădină cu mulți trandafiri, bănci pe care te poți odihni și o fântână. Ca să ajungi la intrarea în bazilică trebuie să urci mai multe trepte, ocazie cu care ți se dezvăluie panorame absolut superbe asupra orașului. Cei care nu se tem de înălțime pot să acceadă la terasa panoramică inaugurată în 2017, la o înălțime de 42 m deasupra dealului Colle della Guardia (contra cost, 5 euro de persoană). Noi ne-am mulțumit să vizităm interiorul bazilicii, să admirăm icoana miraculoasă și să facem o mulțime de fotografii.

La întoarcerea în Bologna am cinat foarte aproape de stația trenulețului, la Osteria Quadrilatero, un local turistic, cu recenzii amestecate, dar care în final s-a dovedit o alegere bună. Servirea a fost promptă, iar de data aceasta nu am mai comandat paste, ci friptură de porc în sos roșu cu piure de cartofi, care a fost foarte gustoasă și fragedă, acompaniată de salată mixtă. Și un Aperol Spritz 🙂

Ravenna și splendidele sale mozaicuri

Așa cum menționam la început, am încercat să ne planificăm vizita la Ravenna din timp. Sunt cinci obiective principale care adăpostesc mozaicurile faimoase în toată lumea, iar biletul de intrare combinat costă 12,5 euro de persoană. Valabilitatea biletului este de 7 zile de la data înscrisă pe el. Pentru două dintre obiective (Battistero Neoniano și Mausoleo di Galla Placidia) este necesar să alegi și ora de vizitare, întrucât accesul este limitat la un anumit număr de persoane.

Pe site-ul ravennamosaici.it găsești informații și despre cum să îți organizezi mai bine vizita, în funcție de cum ajungi în Ravenna – cu trenul sau cu mașina.

Trebuie să precizez că noi am venit cu trenul, care face cam o oră din Bologna (cost bilet 16 euro/persoană, dus-întors). Gara din Ravenna este situată foarte convenabil, astfel încât într-o plimbare de cinci minute poți ajunge la primul obiectiv de pe listă, și anume Basilica di Sant’Apollinare Nuovo. Până la el însă, ne-am oprit la o cofetărie foarte drăguță pentru un cappuccino și un cannolo siciliano, apoi la Biserica Sf. Ioan Botezătorul, care ne-a ieșit pur și simplu în cale, așa că am decis să aruncăm o privire înăuntru. Cu această ocazie am aflat că este probabil cea mai veche biserică din Ravenna, fiind construită în secolul al V-lea de către împărăteasa Galla Placidia. Se spune că în anul 424 împărăteasa, care călătorea pe mare de la Constantinopol la Ravenna, a prins o furtună cumplită și, înspăimântată, s-a rugat Sfântului Ioan Botezătorul să o salveze pe ea și pe membrii familiei care o însoțeau. Finalul a fost unul fericit, căci împărăteasa a scăpat cu viață și a decis să ridice acest lăcaș de cult în semn de mulțumire pentru protecția divină.

Din păcate, bazilica a fost grav afectată de bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În prezent, pe pereți sunt expuse fragmente din mozaicurile comandate în anul 1213 pentru a împodobi pardoseala. Unele dintre ele reprezintă animale din bestiarul medieval, altele surprind dragostea curtenească ori scene din cea de-a patra cruciadă (1202-1204).

După acest scurt interludiu, ne-am îndreptat spre Basilica di Sant’Apollinare Nuovo, a cărei construcție a fost începută în 519 de către Theodoric, regele ostrogoților. Am avut o mică problemă la intrare, pentru că codul QR de pe bilete nu se imprimase complet, așa că am așteptat să fim găsiți în sistem după nume. În final, am intrat și am admirat în voie cele două benzi de mozaicuri aurii, care datează din anul 561 și reprezintă 26 de martiri care se apropie de Hristos, respectiv 22 de fecioare în spatele Magilor care aduc daruri Fecioarei și Pruncului Sfânt. Șirul de personaje este atât de lung, încât e imposibil să le cuprinzi dintr-o dată cu privirea. Trebuie să pășești încet de la intrare către altar și astfel vei avea senzația că toate aceste figuri prind viață și se mișcă într-o procesiune lentă chiar în fața ochilor tăi. De remarcat că sfinții sunt reprezentați din față și bidimensional, iar expresiile fețelor sunt foarte asemănătoare.

Deasupra celor două benzi de mozaic se pot vedea figuri de profeți, părinți ai bisericii și scene esențiale din viața Mântuitorului, precum Înmulțirea Pâinilor și a Peștilor, Întâlnirea cu Femeia Samariteancă, Nunta din Cana Galileei ori Cina cea de Taină.

Următorul obiectiv la care am ajuns a fost Battistero Neoniano, fosta baie romană transformată în biserică de către episcopul Neon, în secolul al V-lea. Baptiseriul se află chiar lângă Domul din Ravenna, într-o grădină frumoasă și tihnită. Vara, de sărbătoarea Sf. Ioan Botezătorul, Sfânta Liturghie se celebrează aici, iar la ocazii cu totul speciale se organizează chiar și ceremonii de botez. Se pare că Battistero Neoniano este cel mai bine conservat lăcaș de acest fel din lume, iar majoritatea mozaicurilor de sub cupolă s-au păstrat în forma inițială.

Podeaua originală se găsește în prezent la o adâncime de 3 m, astfel încât nu mai poate fi văzută. Forma octogonală a construcției reprezintă cele șapte zile ale săptămânii plus ziua a 8-a, a Învierii și Vieții Veșnice.

Cupola este acoperită cu mozaicuri dispuse în cercuri concentrice, iar în medalionul central este reprezentată scena botezului Mântuitorului, cu Sf. Ioan și râul Iordan personificat drept un bătrân ieșind din apă și ținând într-o mână o ramură, iar în cealaltă mână un veșmânt de pânză pentru Hristos.

Am observat că vizitatorii aruncau câte o monedă în bazinul de marmură din mijloc, așa că am făcut și noi același lucru, apoi am intrat alături, la Muzeul Arhiepiscopal. Organizat pe două etaje, muzeul adăpostește multe exponate interesante, printre care tronul de fildeș al lui Maximian (episcop de Ravenna), Crucea din argint a Sf. Agnellus (556–569), statuia unui împărat roman fără cap și un calendar pascal din marmură din secolul al VI-lea.

La etajul întâi se găsește și Capela Sf. Andrei, cu mozaicuri din vremea episcopului Petru al II-lea (494–519), o perioadă în care în Ravenna coexistau două credințe (ariana și creștină). Astfel, tema centrală a mozaicurilor o reprezintă glorificarea Mântuitorului și afirmarea credinței că Fiul este de o ființă cu Tatăl, în opoziție cu ceea ce afirma arianismul, și anume că Iisus este o ființă creată de Dumnezeu, fiind subordonat Tatălui. Deasupra ușii de intrare în capelă, Iisus este reprezentat ca un războinic roman care calcă în picioare un șarpe (simbol al răului) și un leu (simbol al puterii), aluzie probabil la erezia teologiei ariene. În mâna dreaptă a Mântuitorului se află o cruce, iar în cea stângă o carte în care se pot citi cuvintele „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”.

În anticameră găsim un alt mozaic deosebit, cu 99 de specii de păsări colorate din zona Ravennei și crini albi.

Capela Sf. Andrei era una privată, rezervată episcopului. Pe cele patru arce care susțin bolta sunt reprezentați cei patru Evangheliști, martire și martiri, iar în centru, pe fundal auriu, putem admira patru îngeri îmbrăcați în alb care susțin un cerc albastru simbolizând Pământul și puterea divină.

După vizita la muzeu, ne-am grăbit spre ultimele două obiective incluse în bilet, aflate unul lângă celălalt. De fapt, mausoleul Gallei Placidia se găsește chiar pe peluza Bazilicii San Vitale. Galla Placidia (392-450) a fost sora împăratului roman Honorius I, cel care a declarat Ravenna capitală a imperiului în anul 401. După moartea lui Honorius, Galla a deținut funcția de regentă a Imperiului Roman de Apus pentru fiul său, Valentinian al III-lea, care era încă copil. Datorită ei, Ravenna s-a bucurat de o perioadă de mare înflorire pe plan artistic.

Galla s-a stins din viață la Roma, în 450, și a fost cel mai probabil înmormântată în Bazilica San Pietro de la Vatican, însă mausoleul din Ravenna este cunoscut ca monumentul ei funerar.

Exteriorul simplu, din cărămidă, nu lasă să se ghicească splendoarea mozaicurilor din interior, ce au ca temă centrală triumful lui Hristos asupra morții. Din prima clipă ești frapat de contrastul dintre lumina de afară și atmosfera nocturnă din mausoleu. Cupola domului simbolizează un cer de noapte decorat cu stele de aur, dispuse în jurul unei cruci latine, și ea tot de aur.

Bazilica San Vitale este probabil cea mai frumoasă biserică bizantină din lume. Nu întâmplător, după vizita la Ravenna și inspirat de mozaicurile splendide pe care le-a văzut aici, pictorul austriac Gustav Klimt a început perioada picturilor sale „de aur”, al cărei punct culminant a fost celebrul tablou „Sărutul”

Pe lângă celebrele portrete ale lui Iustinian și Teodorei, foarte important este mozaicul din absidă numit Isus Hristos cu episcopul Ecclesius și Sfântul Vitale. Isus este așezat pe o sferă albastră simbolizând Raiul, are haină de purpură, părul scurt și fața lipsită de barbă, semănând mai degrabă cu un împărat roman. Este încadrat de îngeri care îl prezintă pe episcopul Ecclesius, în timpul căruia a început construcția bisericii, și pe Sfântul Vitale, căruia îi este închinat lăcașul. Cu mâna dreaptă Isus oferă coroana de martir Sfântului Vitale. La stânga sa, episcopul Ecclesius îi înmânează lui Isus un model al bisericii. Personajele sunt reprezentate pe un fundal auriu, brăzdat de norișori roșii și albaștri, și își odihnesc picioarele pe un câmp verde cu floricele de diverse specii. Mozaicul pare lucrat dintr-o singură bucată, dar, la o privire atentă, se vede că este realizat din mii de cuburi din sticlă colorată numite „tessarae”, fixate în tencuială umedă.

Dacă vizita la mausoleul Gallei Placidia este scurtă, accesul fiind limitat la cca 5 minute, în Bazilica San Vitale simți nevoia să stai mai mult și să te impregnezi de toată frumusețea din jur, să faci fotografii, să-ți hrănești sufletul și să te reculegi.

Ei bine, după tot acest tur de forță care a durat în jur de trei ore, am dorit doar să ne plimbăm pe străzile orașului, să intrăm în câteva magazine de suveniruri, pe scurt, să ne bucurăm de atmosferă. Ne-ar fi plăcut să luăm și masa în Ravenna, dar aproape toate restaurantele bune erau închise între orele 15 și 19 (la fel ca și multe magazine), așa că ne-am mulțumit cu două mini-pizza cumpărate de la o cofetărie. Nu am mai ajuns la mormântul lui Dante Alighieri (care, exilat din Florența, a venit la Ravenna, unde și-a găsit sfârșitul, în 1321), în schimb, am dat o tură rapidă prin piața acoperită, dar nu ne-a atras atenția nimic în mod special.

Neavând deci unde să luăm masa, am decis să plecăm mai devreme spre Bologna, dar la gară am aflat că trebuie să respectăm ora de pe bilet (cumpărasem bilete dus-întors). Noroc că am găsit o terasă în apropiere de unde am luat sandvișuri și apă și am așteptat cuminți să se facă ora 18. Iar odată ajunși la Stazione Centrale din Bologna, am căutat pe Google Maps un restaurant în zonă și am optat pentru Ristorante Bolognese, localizat în Galleria II Agosto 1980. Din descrierea de pe site, am aflat că localul a fost înființat în 1937 și este genul de restaurant ceva mai pretențios decât o trattorie. Acest lucru se reflectă și în prețuri, care sunt ceva mai măricele, plus că nota de plată include obligatoriu și coperto (care nu e același lucru cu bacșișul, ci este o taxă pentru aranjarea meselor, tacâmuri, veselă, uneori și pentru pâine). Noi am comandat prosciutto di Parma con melone, tortellini cu pere, brânză pecorino și șuncă crocantă, respectiv tagliatelle al ragù, și toate au fost bune, deși nimic memorabil. Apoi ne-am grăbit spre hotel, căci a doua zi aveam un alt oraș important pe listă…

Parma – un oraș rafinat și plin de viață

Trebuie să recunosc că eram foarte curioasă să descopăr orașul de unde provine celebrul prosciutto, dar și parmezanul, așa că am luat din nou trenul din Bologna, pentru o călătorie de cca o oră (preț bilet, tot 16 euro tur-retur). Gara din Parma este situată relativ aproape de centrul istoric, așa că am decis să mergem până acolo pe jos. Deși ne fixaserăm ca prim obiectiv Domul, prima dată în cale ne-a ieșit Palazzo della Pilotta, un edificiu grandios din cărămidă ridicat pentru familia Farnese, aflată la conducerea orașului între 1545 și 1731. În prezent complexul adăpostește Muzeul Arheologic Național, Teatrul Farnese și Pinacoteca Națională. Noi ne-am plimbat prin curte, unde am găsit o mulțime de tineri, probabil studenți (unii dintre ei desenau), am admirat monumentul închinat lui Giuseppe Verdi și ne-am răcorit puțin pe marginea bazinelor.

Apoi ne-am îndreptat către Dom, însă l-am găsit închis, așa că am pornit pe străzi, bucurându-ne de tot ce vedeam – clădiri impozante, piețe medievale și magazine elegante. După un timp ne-am hotărât să traversăm unul dintre podurile peste Râul Parma și să facem o plimbare prin Parcul Ducal, o oază minunată de liniște și vegetație. Chiar la intrare, pe partea dreaptă, am văzut și fostul Palat Ducal, a cărui construcție a început în 1561 la comanda ducelui Ottavio Farnese.

În parc există un chioșc cochet, numit (cum altfel?) Chioșcul Ducal, pe a cărui terasă poți petrece un timp plăcut, cu o băutură rece, o înghețată artizanală sau un panino. Ceea ce am făcut și noi, până spre ora 15, când se redeschideau bisericile din oraș.

Catedrala din Parma merită vizitată pentru frescele „Adormirii Maicii Domnului” din cupola principală, realizate de Correggio (1489–1534), reprezentant de seamă al școlii de pictură locale. Tot Correggio a executat și multe din frescele ce se găsesc în biserica Sf. Ioan Botezătorul, aflată chiar în spatele Domului.

Ne-am plimbat apoi pe Via Cavour privind vitrinele magazinelor, apoi am ajuns în Piazza Garibaldi, cu statuia ridicată în cinstea Unificatorului Italiei chiar în fața fostului Palat al Guvernatorului.

Apoi am căutat un restaurant și, spre deosebire de Ravenna, am fost norocoși, căci am găsit un local care nu era închis în timpul siestei, numit Trattoria dei Corrieri. Am ajuns la el într-o plimbare de un sfert de oră din centru și am găsit o masă liberă fără probleme. Totuși, deși mâncarea a fost bună, experiența a fost puțin ciudată per total. Am comandat paste și câte o salată; pastele au sosit primele, dar salatele se lăsau așteptate. Cum noi doream să le mâncăm împreună, după vreo 10-15 minute am întrebat chelnerul dacă nu cumva a uitat de ele. Chelnerul, un domn respectabil, a verificat și ne-a confirmat că da, salatele vor veni. Totuși, acest lucru nu s-a întâmplat nici în următoarele 15 minute, așa că am sfârșit prin a mânca pastele, pentru că chiar ne era foame. Din când în când, o chelneriță drăguță venea și ne spunea că vor sosi și salatele. În final, le-am primit, împreună cu explicația: în Italia salatele se mănâncă ori la început, ori la finalul mesei, oricum nu împreună cu felul de mâncare principal. Ce-i drept însă, la celelalte localuri, eram tot timpul întrebați dacă vrem ca toate preparatele să fie aduse la masă în același timp sau pe rând…

Totuși, acest mic neajuns nu ne-a umbrit ziua frumoasă petrecută în Parma, unde, categoric, ne-am mai întoarce, dacă s-ar ivi ocazia…

Ferrara și moștenirea familiei d’Este

Ultima din cele trei excursii de o zi făcute de noi din Bologna a avut ca destinație Ferrara, o bijuterie medievală aflată la cca 30 de minute distanță cu trenul (cost bilet 10 euro dus-întors).

Centrul istoric al orașului este dominat de magnificul Castello Estense, cea mai importantă reședință a familiei d’Este, aflată la cârmuirea Ferrarei între anii 1208 și 1598. Castelul este de fapt o fortăreață cu turnuri, șanț, poduri cu lanț și metereze, iar interiorul său poate fi vizitat pentru o taxă de 12 euro/persoană, la care se adaugă 2 euro taxă de acces în Turnul Leilor. Noi am preferat să ne plimbăm prin curte, să facem fotografii și să savurăm un cappuccino la una din terasele aflate în spatele edificiului.

Apoi ne-am îndreptat către o altă clădire emblematică a orașului, Palazzo dei Diamanti, început în 1492, care adăpostește în prezent Pinacoteca Națională. Denumirea acestuia vine de la forma plăcilor exterioare, care o evocă pe aceea a unui diamant.

Aici am zăbovit puțin în curtea interioară superbă, iar, apoi, fiindcă era o zi foarte călduroasă, ne-am decis să mergem în Parcul urban G. Bassani, ca să petrecem orele de siestă la răcoare. Ne așteptam să găsim un parc asemănător cu cel din Parma, dar, cel puțin în porțiunea în care am nimerit noi, ghidați de Google Maps, nu erau bănci. Așa că ne-am întins pe iarbă, sau mai precis, pe ce aveam în dotare – genți, eșarfe, și ne-am bucurat de umbră și de natură.

În jurul orei 16 am luat un autobuz ca să ajungem din nou în centru și am coborât la Dom, unde am făcut fotografii. Apoi ne-am pierdut pe stradele, am pătruns puțin în Cartierul evreiesc și am dorit să vedem și Palazzo Schifanoia, început în 1385 și destinat a fi reședința de vară a familiei d’Este. Numele palatului înseamnă de fapt „fără griji”. În drum ne-am oprit și la Basilica di Santa Maria in Vado, unde, pe 28 martie 1171, în Duminica Paștelui, s-a petrecut un miracol: din pâinea sfințită (simbolizând trupul Mântuitorului) au început să curgă picături de sânge, care au stropit tavanul capelei de deasupra altarului. De atunci numeroși pelerini au vizitat micuța capelă, numită a miracolului, printre aceștia numărându-se Papa Clement al VIII-lea (1598), Pius al IX-lea (1857) și Ioan Paul al II-lea în 1990.

Ziua noastră în Ferrara a fost mai scurtă decât ne-am fi dorit, aceasta și din cauza căldurii. Totuși, centrul său istoric ne-a fermecat și ne-ar plăcea să revenim, poate într-un city break.

Din nou în Bologna, am cinat tot la Ristorante Bolognese, în apropierea gării, dar de această dată am comandat un platou cu mezeluri tipice și „crescentine” (niște pâinici prăjite delicioase).

Ultimele două zile au fost dedicate Bolognei, ocazie cu care am făcut mici cumpărături (am ajuns și la piața de weekend, unde se găseau lucruri chiar drăguțe, dacă aveai puțină răbdare să scotocești) și am vizitat o expoziție foarte interesantă de fotografie, organizată în pasajul subteran din Piața Re Enzo. Așa cum se arăta și în prezentare, expoziția își propune o trecere în revistă a principalelor momente din istoria orașului cu ajutorul imaginilor de arhivă. Prin intermediul portretelor, al fotografiilor din ziare, albume de familie sau ale celor publicitare, ba chiar și a imaginilor din analele poliției, se spun povești, se transmit stări și se recuperează părți ale unui trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat. Așadar, dacă aveți drum prin Bologna până pe 28 ianuarie 2024, vă recomand călduros să mergeți la Bologna Fotografata, veți petrece două ore minunate și încărcate de emoție.

Nu pot încheia jurnalul nostru de călătorie prin Emilia-Romagna fără să recomand localul în care am luat ultima cină și ultimul prânz din Bologna: Trattoria Tony, cu o tradiție ce datează din 1968. Restaurantul este situat în centru, pe Via Augusto Righi, nu închide pe timpul siestei și este destul de aglomerat, așa că e bine să faceți rezervare în prealabil. Și aici am comandat un platou cu prosciutto di Parma și mortadella, iar la capitolul paste am încercat lasagna bolognese (cu o textură cremoasă), maccheroncino fresco cu burrata și roșii San Marzano și, în altă zi, tortelloni umpluți cu ricotta și spumă de mortadella, cu sos de parmezan și fistic, o combinație inedită pentru noi, dar foarte gustoasă. S-a întâmplat să fim serviți și de o chelneriță româncă, cu care am schimbat câteva cuvinte în limba maternă, așa că experiența a fost cu atât mai plăcută.